Cărți «Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
Hans îi privea pe deasupra capetelor publicului care se înmulţea. Sunt sigură că ochii lui erau argintii şi încordaţi. Liesel se uita printre ceilalţi sau peste umerii lor.
Feţele suferinde ale bărbaţilor şi femeilor sleiţi se perindau prin faţa lor, implorând nu atât ajutor – deja depăşiseră acest stadiu –, cât o explicaţie. Măcar ceva care să înlăture oarecum confuzia.
Abia îşi puteau ridica picioarele de la pământ.
Stele ale lui David erau mânjite pe cămăşile lor, iar nenorocirea era ataşată de ei ca şi cum le-ar fi fost menită. „Nu-ţi uita nenorocirea…” În unele cazuri, creştea pe ei ca un lujer.
Alături de ei mergeau soldaţii, ordonându-le să se grăbească şi să nu se mai tânguiască. Unii dintre soldaţi erau doar nişte băieţi. Îl aveau pe Führer în priviri.
Urmărind scena, Liesel era convinsă că acestea erau cele mai amărâte suflete în viaţă. Asta este ce a scris despre ei. Foamea îi mânca pe măsură ce înaintau, unii dintre ei privind pământul pentru a-i evita pe oamenii de pe partea cealaltă a străzii. Câţiva se uitau rugător la cei care veniseră să le observe umilirea, acest preludiu al morţii. Alţii implorau pe cineva, pe oricine, să facă un pas înainte şi să-i prindă în braţe.
Nimeni nu a făcut-o.
Indiferent dacă au privit această paradă cu mândrie, indiferenţă sau ruşine, nimeni nu a făcut nimic să o întrerupă. Nu încă.
Din când în când, un bărbat sau o femeie – nu, nu erau bărbaţi sau femei, erau evrei – găseau chipul lui Liesel în mulţime. O întâlneau în înfrângerea lor, iar hoţul de cărţi doar îi privea la rându-i într-un moment lung, incurabil, înainte să dispară din nou. Putea numai să spere că ei vedeau cât de profundă era amărăciunea de pe faţa ei, că era reală, nu trecătoare.
„Unul dintre voi este în pivniţa mea! dorea să spună. Am făcut un om de zăpadă împreună! I-am dat treisprezece cadouri când a fost bolnav!”
Liesel nu zise nimic.
La ce-ar fi folosit?
Înţelese că era complet inutil pentru aceşti oameni. Nu puteau fi salvaţi şi, în câteva minute, va vedea ce păţesc cei care ar încerca să-i ajute.
Într-un mic gol din procesiune era un bărbat mai în vârstă decât ceilalţi.
Avea barbă şi haine uzate.
Ochii lui erau de culoarea agoniei şi, cu toate că era foarte slab, puţina greutate era prea multă pentru picioarele lui.
Căzu de mai multe ori.
O parte a feţei lui era lipită de caldarâm.
Cu fiecare ocazie, un soldat venea lângă el.
– Steh’ auf! striga. Ridică-te!
Bărbatul se ridică în genunchi şi se luptă să-şi îndrepte trupul. Păşi mai departe.
De fiecare dată când îi ajungea pe cei din faţa lui, îşi pierdea rapid echilibrul şi se prăbuşea la pământ. Erau mai mulţi în spatele său – cam câţi pot încăpea într-un camion – şi ameninţau să-l depăşească şi să-l calce.
Era insuportabil de privit durerea din braţele care tremurau încercând să ridice corpul. Au mai cedat încă o dată înainte de a se ridica şi a mai face câţiva paşi.
Era mort.
Omul era mort.
Mai daţi-i alte cinci minute şi, cu siguranţă, va cădea în mocirla germană şi va muri. Toţi îl vor abandona şi toţi vor privi.
Apoi, un om.
Hans Hubermann.
S-a întâmplat atât de rapid!
Mâna care ţinea strâns palma lui Liesel i-a dat drumul în timp ce bărbatul se chinuia să meargă. Ea îşi simţi mâna plesnindu-i coapsa.
Papa se aplecă spre căruciorul de zugrăvit şi scoase ceva. Îşi croi drum prin mulţime.
Evreul stătea în faţa lui, aşteptându-se să fie iarăşi batjocorit, dar văzu, ca toţi ceilalţi, cum Hans Hubermann întinse mâna şi, ca prin magie, îi oferi o bucată de pâine.
Când aceasta trecu dintr-o mână într-alta, evreul se prăbuşi. Căzu în genunchi şi se agăţă de gleznele lui papa. Îşi îngropă faţa între ele şi îi mulţumi.
Liesel privea.
Cu lacrimi în ochi, văzu cum bărbatul se trase mai aproape, împingându-l pe papa în spate, ca să-i plângă pe glezne.
Alţi evrei trecură pe lângă ei, toţi urmărind acest mic miracol zadarnic. Curgeau pe alături ca o apă omenească. În acea zi, câţiva vor ajunge la ocean. Li se va da o bonetă albă.
Înaintând cu greu, un soldat sosi în curând la locul faptei. Îi studie pe bărbatul îngenuncheat şi pe papa, apoi privi mulţimea. După ce se mai gândi preţ de o clipă, scoase biciul de la brâu şi începu să lovească.
Evreul a fost biciuit de şase ori. Pe spinare, pe cap şi picioare.
– Ticălos! Porc!
Începu să-i curgă sânge din ureche.
Apoi, veni rândul lui papa.
O altă mână o ţinea pe a lui Liesel acum şi, când se uită îngrozită, lângă ea, Rudy Steiner înghiţea un nod în timp ce Hans Hubermann era biciuit în stradă. Sunetul îi făcea rău şi se aştepta să apară fisuri pe corpul lui papa. A fost lovit de patru ori înainte să se prăbuşească şi el la pământ.
După ce evreul în vârstă se aruncă la picioarele lui pentru o ultimă dată şi păşi mai departe, se uită scurt înapoi. Îi aruncă o privire tristă omului care acum îngenunchea pentru el, ai cărui genunchi se frângeau acum în stradă. În lipsă de altceva, măcar bătrânul va muri ca un om. Sau măcar cu gândul că a fost om.
Cât despre mine?
Nu sunt sigură că ăsta e un lucru atât de bun.
Se auziră multe voci atunci când Liesel şi Rudy s-au apropiat şi l-au ajutat pe Hans să se ridice. Cuvinte şi lumina soarelui. Aşa îşi amintea momentul. Lumina strălucind pe stradă şi cuvintele ca nişte valuri spărgându-se în spatele ei. Abia când s-au îndepărtat, a observat pâinea lepădată pe stradă. Când Rudy a încercat să o ridice, un evreu i-a