care primesc asemenea exemplare antedatate. Căci ajung cu poșta de dimineață, odată cu exemplarele ediției curente. Dar, evident, oamenii au prins de veste și le ascund, poate chiar le distrug… Deși, pe de altă parte, adăugă după o nouă pauză, am auzit că în unele orașe de provincie se vînd la bursa neagră…

Cu mare atenție, au pipăit amîndoi banca, să vadă dacă e bine uscată, apoi s-au așezat, tăcuți.

— E curios, e cît se poate de curios, șopti Pantelimon mai mult pentru sine.

Ezită o clipă, apoi continuă cu un glas ferm.

— Vreau să spun, curios tip de complot… Să reproducă numere întregi din Scînteia, avînd totuși grijă să le antedateze cu trei ani, adică să le denunțe singuri că sînt apocrife…

— Așa îmi spuneam și eu. Dar, dacă organizatorii complotului vor să transmită mesaje în toată țara, nu puteau găsi un mijloc mai sigur decît să le trimită prin chiar organul partidului.

Pantelimon clătină din cap.

— Bine, dar acum, o dată descoperiți, nu mai au nici o șansă. Exemplarele vor fi controlate, unul cîte unul, înainte de a fi expediate.

— Nu poți controla, în fiecare noapte, zeci de mii de exemplare. Ai paraliza circulația ziarului… În plus, exemplarele apocrife apar neregulat, uneori două, trei zile în șir, apoi deloc, o săptămînă întreagă…

Tăcu brusc, își frecă nervos mîinile, apoi spuse încet privind bordura trotuarului:

— Ar trebui să te însori, să ai și d-ta o familie, să-ți cumperi televizor. Ești tînăr. Să nu ajungi ca mine, adăugă.

Răsuflă adînc, obosit, și întoarse capul spre Pantelimon.

— Tot ce ți-am spus adineaori, nu le-am aflat la Slatina. Mi le-a spus Năstase, astă-seară. A venit la mine, și mi le-a spus. Ca să-mi cîștige încrederea, pretinde el. Și, evident, m-a descusut, m-a întrebat tot ce e în lună și în soare, dar m-a întrebat mai ales despre d-ta, de cînd te cunosc, și celelalte… Iar la plecare mi-a mai spus ceva. Mi-a spus că te așteaptă mîine, la el, la birou, către ora prînzului. Să n-ai nici o grijă, a adăugat, că dacă te va reține acolo ceva mai mult, va telefona chiar el, acolo unde trebuie…

Capitolul V

Plouase din nou, toată dimineața, și, o dată ajuns în stradă, Pantelimon cercetă neliniștit cerul. Își ridică gulerul mac-ferlanului, își înfundă bascul pînă la urechi și porni cu pas repede. Dar peste cîteva minute ploaia se înteți și fu nevoit să-și deschidă umbrela. Se prefăcea că nu remarcă zîmbetele trecătorilor, întorcînd capul ca să-l privească, aproape alergînd zgribulit sub jumătatea de umbrelă – dar știa că roșise. Ajuns la cîteva case de numărul 4 se hotărî brusc și închise umbrela.

— Ești ud leoarcă, tovarășe, exclamă Năstase cînd îl văzu intrînd. Să nu răcești. Poate ar fi bine să iei o aspirină. Dacă nu ai la îndemînă, îți dau eu.

— Nu, mulțumesc, nu cred că va fi nevoie. Nu răcesc atît de ușor.

Rezemîndu-se de speteaza fotoliului, Năstase îl privi ironic și totuși afabil, aproape cu simpatie.

— Am auzit numai bine despre d-ta, începu brusc. Îndeosebi directorul d-tale, tovarășul Ulieru, te ridică în slava cerului. Spuneau că ești pe cale de a face o mare descoperire. Nu știu ce substanță care, în caz că…

Pantelimon zîmbi încurcat.

— Da, e în legătură cu una din materiile prime… Dar, vedeți, e oarecum delicat… Într-un anumit fel, e un secret de Stat…

— Știu, de aceea nici nu insist… D-ta nu fumezi? îl întrebă scoțînd din buzunar un pachet de țigări.

— Nu, mulțumesc. N-am fumat niciodată.

— Bine faci… Știi de ce te-am chemat? îl întrebă privindu-l în ochi.

— Mi-a spus aseară tovarășul Ulieru.

— Ce ți-a spus?

— Mi-a spus să mă prezint la biroul d-stră pe la ora prînzului. Iar dacă mă veți reține…

— Nu ți-a spus tot. De altfel, nici nu mă așteptam să-ți spună tot. Să revenim, deci, la esențial.

Înghiți cu sete fumul, apoi continuă, fără să scoată țigara din gură.

— Esențialul, pentru noi, nu este povestea pe care ai auzit-o de la Zevedei. Esențialul pentru noi este legătura, de care ai pomenit și d-ta, acum trei zile, legătura între explozia de la Fabrica de Cerneluri din Slatina, tipografia clandestină unde se imprimă numerele false din Scînteia și, mai ales, subliniez: mai ales, incidentul de la Muzeul Armatei, tot din 1966, incident care a dus la procesul subdirectorului. Cunoști detaliile, nu ți le mai amintesc… Dar, adăugă scoțînd țigara din gură și plecîndu-se puțin deasupra biroului, cu privirile în ochii lui Pantelimon, d-ta mai știi și altceva… Bunăoară, continuă după o scurtă pauză, formula vopselelor prin care au fost alterate culorile cîtorva uniforme din secolul XIX. Subdirectorul Muzeului spunea „modificări”, dar de fapt erau falsuri, pentru că au fost schimbate radical culorile originale. Or, s-a dovedit la anchetă, substanțele întrebuințate nu se puteau obține, în 1966, decît în două locuri: la Fabrica de Cerneală din Slatina, și la laboratorul unde lucrai d-ta atunci, în 1966.

Își stinse țigara, strivind-o îndelung, fără grabă, în scrumieră.

— De aceea te-am chemat, reluă tîrziu. Din scurta convorbire de acum patru zile, mi-am dat seama că ai remarcat și d-ta legătura ce ne interesează… Începe de unde vrei d-ta.

Pantelimon își dădu deodată seama că zîmbește și se răsuci încurcat pe scaun.

— Dacă v-aș spune adevărul, începu brusc, cu glasul ferm, ați crede că sînt ori prost, ori nebun – și mi-aș pierde slujba, aș fi trimis la munca de jos. Dar eu tot vi-l spun, pentru că n-am încotro. Adevărul este că acum trei ani, în 1966, eu lucram tot la proiectul de care v-am spus, cel în legătură cu materiile prime. Sînt pur și simplu nul în chimia cernelurilor. Iar despre schimbarea culorilor anumitor uniforme de la Muzeul Armatei, aud de asta pentru prima oară astăzi, de la d-stră. În ce privește explozia de la Slatina, știu doar ce mi-a spus aseară tovarășul Ulieru.

— Nu m-ai înțeles bine, îl întrerupse, aproape sever, Năstase. Eu n-am spus că ai fi fost implicat direct