și privirea rămâne agățată de obrazul soției. Asemenea unor vietăți dresate să reacționeze la comandă, ochii i se umplu de lacrimi. Mă uit la el și văd toată spaima din lume. Pare un copil disperat la ideea că oricând obrazul ăla ar putea să se ofilească până la a nu mai fi deloc. Se vede pe el că nu știe ce să facă și, dacă n-ar ține prazul cu o mână, iar cu cealaltă mânuța copilului, în mod sigur și le-ar frânge una de alta, bolborosind cu voce înceată: Doamne, n-o lăsa să moară! Dar mâinile stau cuminți, fiecare cu rolul ei, și doar ochii i se întunecă de frică.

Mă uit la ea și o văd cum își mușcă buza de jos, ca și cum și-ar împiedica un urlet. În mod sigur i-a văzut privirea umezindu-i-se, și acum simte cum furia i se ridică de undeva, din stomac, și dă să urce în sus, precum o plantă agățătoare. Probabil că atunci când vor ajunge acasă, după ce o să aranjeze cumpărăturile în frigider și o să culce copilul, el o să vină în spatele ei, o să-și înfășoare mâinile în jurul trupului slăbit și, cu bărbia sprijinită pe umărul ei, o s-o întrebe cum îi e și dacă are nevoie de ceva. Apoi îi va spune că o iubește și că ar fi bine să se culce, să se odihnească. Doar că ea se va simți prizonieră în îmbrățișarea lui, ca și cum prezența aia masivă și altă dată liniștitoare nu ar face decât să-i aducă aminte că e de datoria ei să trăiască, să lupte, să aibă în continuare grijă de el și de copil. Și nu mai vrea. Pentru că nu mai poate. Aproape că o scoate din minți să-l vadă în fiecare dimineață încercând să-i zâmbească când o surprinde înfășurându-și fularul în jurul scalpului chel, să-i simtă brațele în jurul ei noaptea, când coșmarurile o trezesc, să-l vadă învârtindu-i-se printre picioare, în bucătărie, încercând să se facă util. N-am nevoie de mila ta!, îi vine să țipe. Nu vreau și nu pot să am grijă și de tine! Te rog, nu mă mai iubi, ca să pot să lupt cum știu eu cu boala asta!

 

Femeia tace și continuă să-și înfigă dinții în buză. De acolo, de pe rafturile cu produse congelate de unde au ajuns, privirile i se întorc spre soț și copil. Băiețelul pare că s-a plictisit de jocul tatălui și încearcă acum să-i smulgă prazul din mână.

– Să nu i-l dai, că o să pună gura pe el! N-ai avut și tu altă idee decât să pescuiești cu un praz?

Vocea i-a sunat atât de tăios, încât bărbatul a rămas cu mâna-n aer, ca un prizonier condamnat la moarte. Încearcă să zâmbească împăciuitor și lasă prazul înapoi, printre legume.

Femeia îi întoarce spatele și se așază la coadă. Lasă coșul jos și-l împinge cu piciorul pe măsură ce se apropie de casă.

– Maaama!

Băiețelul se lipește de ea şi-şi ia din coș dovlecelul.

– Vezi să nu pună gura pe el! zice tatăl și aproape că mi-e milă de el.

 

M-am așezat și eu la coadă, chiar în spatele ei. O văd cum își lasă capul în piept, chipurile ar căuta ceva în geantă. Probabil portofelul. Îi văd ceafa complet netedă, fără niciun fir de păr. Scoate un șervețel. O simt cum plânge. Lângă noi, copilul își lipește buzele de coaja verzuie și rece a dovlecelului. Cu ambele mâini eliberate, bărbatul își frânge, în sfârșit, degetele, înainte să apuce sacoșele.

 

Capitolul 29

 

În sala de operație, anestezistul cântă. Recunosc muzica. E din Nunta lui Figaro, dar nu apuc să-i spun nimic. Simt înțepătura și brusc vena e luată cu asalt de substanță. Mă doare. Apoi adorm. Stau întinsă, cu ochii închiși. Înainte să văd ce se întâmplă în jur, aud sunete. Un târșâit de pași, o ușă care se trântește, cineva care tușește. Gemete. Deschid ochii și preț de câteva secunde rămân cu privirea goală, încercând să recapitulez în minte: sunt la Paris, într-o clinică. Nu simt durere. Nu simt nimic. Operația s-a terminat. O infirmieră de la terapie mă vede și se apleacă peste mine. Îmi pune un termometru în colțul gurii și rămâne în picioare, nemișcată, cu mâinile încrucișate peste sâni, așteptând. Treizeci și șapte cu cinci, zice și vocea i se lovește de pereții albi.

 

De undeva, de pe un culoar, un bărbat vine și îmi împinge patul într-un lift. Ajung în salon. La fel de curat ca și cel din București. M-am operat la privat. Camera are două paturi, dar deocamdată sunt singură și în perfuzie mi-au pus ceva împotriva durerii. Mă aplec și trag valiza de sub pat. Am venit la spital ca la hotel. Cu toate lucrurile după mine. Fără nimeni. Francezul a fost doar în weekend și s-a întors apoi la el, acasă, la serviciu. La gară m-a strâns în brațe, dar eu n-am avut puterea nici măcar să fiu tristă. În parte pentru că mi-era rău – răcisem cu o zi înainte și mă durea tot gâtul pe dinăuntru și jumătate de cap – și apoi pentru că eram furioasă pe el că nu putea să rămână cu mine, să fie acolo când m-aș fi trezit, să mă țină de mână, să-mi cumpere struguri și portocale și să-mi spună că o să fie bine. Trimit mesaj acasă, alor mei, mamei și copilului: Sunt OK, mi-am revenit din anestezie, vorbim mai pe seară! Pentru o secundă, mă bate gândul să-i scriu și lui M., să-i spun de mine, așa cum am făcut atâția ani. El ar fi venit sigur la spital, mă gândesc și brusc mă simt foarte tristă.

După ce l-am condus pe F. la gară, m-am dus direct la hotel și m-am aruncat așa, îmbrăcată, în pat. Era urâtă camera. O luasem pe cea mai ieftină de pe lângă spital. Un birou minuscul, cu un