blândeţe în tubul de carton. A simţit cum greutatea păsării alunecă până la fund. A pus capacul în care erau date găurile de aerisire şi a aşezat tubul alături de celelalte într-un colţ al hulubăriei. Le aşezase în formă de piramidă, cu grijă să nu răstoarne porumbeii cu capul în jos, gândindu-se că peste câteva ore soldaţii aveau să le încarce în avioane ca pe sacii de corespondenţă.

A luat în mână o paraşută şi a pipăit materialul mătăsos. Paraşuta părea îngrozitor de mică, bună mai degrabă pentru a da drumul unui soldăţel de plumb pe fereastra de la etajul întâi decât pentru a lansa un porumbel din avion. În comparaţie cu coşurile RAF, tuburile de carton păreau la fel de fragile. Înţelegea prea bine motivele militarilor pentru aceste schimbări. Recipiente mai mici înseamnă mai puţine avioane, adică mai puţini piloţi morţi. Asta însă nu o împiedica să le urască. Tuburile erau prea întunecoase şi strâmte, arătau aproape ca nişte sarcofage. Nu aşa te porţi cu un porumbel, mai ales când îşi pune viaţa în primejdie pentru a salva oameni. A dat drumul paraşutei şi şi-a văzut mai departe de treabă. Cu fiecare porumbel pe care îl scotea din boxă, o încerca o senzaţie de nelinişte crescândă.

Începuse din zori să pregătească şi ultimii porumbei pentru misiune, trezindu-se cu mult înaintea lui Bertie. Bătrânul nu prea dormise noaptea ce trecuse – de mai multe nopţi, de fapt –, din pricina acceselor de tuse care îl ţinuseră treaz. Singurele momente când nu respira greu şi nici nu îşi sufla nasul păreau să fie în timpul tirului de antiaeriană.

Bunicul a avut dreptate, şi-a spus Susan în gând. Nu avea nimic la inimă, se pare. Avea doar genunchi slabi şi o răceală obişnuită, pe punctul de a se transforma în pneumonie, dacă ţinea seama de zgomotele din piept. Şi cu toate acestea, doctorul Collins insista ca Bertie să rămână pe nitroglicerină şi să înceapă să ia pastilele de sulfamidă. Dar nici doctoriile, nici orele petrecute cu prosopul pe cap deasupra unui castron cu apă fierbinte nu îi uşuraseră congestia.

„La spitalul St. Margaret nu mai sunt locuri, paturile sunt pline cu răniţii din Londra. Acasă o să fie mai bine îngrijit“, îi spusese doctorul. Însă infecţia din piept se înrăutăţea. Doar cu nişte pastile de sulfamidă, porţii mizere de hrană, ceai slab şi ceva ulei de eucalipt cam vechi la îndemână, se îndoia că tratamentul ei îi făcea vreun bine.

Susan a închis şi ultimul porumbel în tubul de carton şi l-a pus uşor peste celelalte. Gândurile îi fugeau nebuneşte. Îndoielile o îmbolnăveau. Pentru a se mai linişti, a scos din buzunarul hainei ultimul mesaj de la Ollie. L-a citit pentru a patra oară.

Susan,

Îţi sunt recunoscător pentru mesaj. Mi-ai spus cândva că misiunea ta o să câştige războiul. Acum, mai mult ca oricând, cred în tine.

A aruncat o privire către stiva de tuburi. Hulubăria, plină cândva de uguitul porumbeilor, era tăcută. Se mai auzea doar zgomotul ghearelor pe carton.

Îi doresc lui Bertie însănătoşire grabnică. Cu tine alături este pe mâini bune.

Mesajele tale îmi dau putere. Când le citesc, îţi aud glasul. O să scap de aici. Promit să mă întorc la Epping.

Ollie

Susan a împăturit biletul şi l-a pus în buzunar. Adunându-şi gândurile, a ieşit afară.

În ultimele nopţi, bătăliile aeriene fuseseră cumplite. Tunurile antiaeriene bubuiau. Pământul se cutremura. Farfuriile de porţelan cădeau de pe poliţe. Păşunea oilor era acum presărată cu şrapnele, ca nişte bucăţi urâte de grindină neagră. În timp ce trecea prin curte, a observat ceva lucind în mijlocul bucăţilor de şrapnel. S-a oprit. Un tub de proiectil de alamă, lung cât o lamă de gumă de mestecat. S-a gândit că tubul gol căzuse fie de la un avion de vânătoare RAF, fie de la un bombardier Luftwaffe. L-a luat de jos. Metalul rece i-a dat fiori. Fără să mai verifice însemnele, l-a aruncat spre pădure; proiectilul a aterizat la câţiva metri de un mesteacăn.

— Urăsc războiul! a strigat ea.

Dinspre cortul militar ridicat în curte s-a auzit mişcare. Unul din soldaţi a scos capul afară.

Susan s-a uitat furioasă la el.

— Aţi auzit ce-am spus?

Soldatul şi-a tras repede capul înăuntru, ca un hârciog speriat.

Când s-a apropiat de casă, a auzit un horcăit. O tuse seacă. Apoi o tuse din piept. S-a uitat în sus la geamul dormitorului său, lăsat întredeschis pentru Ducesa. O rafală de vânt a umflat perdeaua de camuflaj.

Aveam o păsărea pe numele ei Enza. Am deschis fereastra şi-năuntru a zburat Enza.

S-a înfiorat. Şi-a strâns haina pe lângă corp şi a intrat în casă.

Capitolul 41 EPPING, ANGLIA

Susan a intrat în casă în mijlocul unei crize puternice de tuse seacă. Aerul era sufocant de la oalele care fierbeau pe plită pentru a-i uşura respiraţia lui Bertie. Aburii acoperiseră geamurile. Stofa de pe mobile se umezise. Primul etaj fusese parcă transformat într-un cort pentru angină difterică. Susan şi-a pus haina în cuier şi s-a dus la Bertie, care stătea prăbuşit în fotoliu sub câteva pături de lână.

— Te-ai trezit devreme, a spus el, deschizând ochii.

Susan a încuviinţat tăcut. A băgat de seamă cât de hârâit îi era glasul.

— Peste o oră vine camionul militar.

Bertie a tuşit şi a scuipat într-o bucată de pânză boţită.

— Cred că ţi-am făcut praf toate batistele.

Susan i-a pus mâna pe braţ.

— Pentru asta le avem.

Bertie a mototolit batista şi s-a lăsat din nou pe spate.

— Cum te simţi?

Bătrânul a tuşit iar, chinuindu-se să-şi cureţe gâtul.

Susan i-a luat de pe măsuţă cana umplută pe jumătate cu apă călduţă. El a sorbit puţin din ea. S-a strâmbat. A înghiţit.

A pus cana jos.

— Vrei să mănânci ceva?

Bertie a clătinat din cap.