şi Agitaţie din cadrul Comitetului Central al partidului, care dispunea de puteri nelimitate în vederea obţinerii rezultatelor dorite pe „frontul cultural”. În sfera sa de influenţă se afla o gamă largă de instituţii, printre care Ministerul Educaţiei, Academia Română, radioul şi cinematografia, editurile şi tipografiile, uniunile de scriitori şi de oameni de ştiinţă, agenţiile de presă şi de ştiri, organizaţiile sportive şi, desigur, aparatul de cenzură. Diferiţi membri ai Comitetului Politic Executiv al partidului supervizau activităţile secţiei şi îi aprobau personalul. Aceştia se orientau după experienţa sovietică şi, astfel, s-a deschis calea imitării realizărilor literare şi artistice sovietice şi a promovării limbii şi culturii ruse, pe de o parte, dar şi a denigrării valorilor occidentale, pe de altă parte.

Elita de partid a rezervat un loc special intelectualilor în cadrul proiectului său de modernizare. Aceştia urmau să intermedieze relaţia dintre partid şi cetăţeni, popularizând noua ideologie a dezvoltării şi progresului, devenind astfel creatorii noilor valori şi noilor mituri. Aveau să-şi asume aşadar un nou stil de viaţă şi să slujească unei culturi de masă. În realitate, urmau să fie o elită intelectuală angajată, plasată, alături de activiştii de partid, în avangarda celor devotaţi construirii socialismului. Sarcina lor era transformarea mentalităţilor, a viziunii românilor asupra lumii şi modelarea conştiinţei lor pe măsura noii epoci. Avea să fie o misiune nu mai puţin eroică decât transformarea economică în care erau angrenaţi milioane de muncitori şi ţărani.

Însă elita intelectuală pe care partidul o moştenise din perioada interbelică nu corespundea obiectivelor. Avea formaţie şi educaţie occidentală într-o epocă în care, potrivit învăţămintelor partidului, singura sursă de lumină şi de inspiraţie nu putea fi decât Estul. Intelectualii, oricare dintre ei şi cu siguranţă cei din vechiul regim, erau pentru partid imprevizibili prin definiţie. Intelectualul Lucreţiu Pătrăşcanu era extrem de aspru în scrierile sale din 1945. Având în minte perioada interbelică, el acuza elita intelectuală tradiţională de faptul că îi lipseau principiile şi că era predispusă la „oportunism ieftin”, avertizându-i totodată pe aceşti oameni că, dacă nu se aliniau cu forţele progresului şi viitorului, aveau să fie „călcaţi în picioare de istorie”.

În orice caz, partidul renunţase la vechea elită. Unii membri ar mai fi putut fi salvaţi, dacă erau dispuşi să accepte planurile partidului pentru România socialistă. Talentul şi prestigiul lor puteau astfel să inoculeze publicului larg viziunea partidului, însă acestor intelectuali nu li se putea încredinţa misiunea formării noii generaţii. Mulţi dintre ei, îndeosebi în domeniul ştiinţelor umaniste şi sociale, au fost aşadar daţi la o parte şi nu au putut să-şi continue carierele. Unii, care s-au încăpăţânat să „stea în calea progresului”, au fost trataţi mai aspru.

La rândul lor, membrii fostei elite intelectuale au tratat partidul cel puţin cu suspiciune, deoarece îmbrăţişa valori incompatibile cu ceea ce ei considerau a fi baza vieţii intelectuale – libertatea gândirii şi expresiei. Educaţi în spiritul Europei aşa cum evoluase ea din secolul al XVIII-lea, fie că erau europenişti sau tradiţionalişti, aceştia nu puteau accepta valorile intelectuale şi culturale reprezentate de Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, nu au contestat noul regim în mod direct ; reacţia lor a fost una de resemnare neputincioasă. Pe parcursul sovietizării, multe dintre cele mai respectate figuri ale vechii elite au cedat în faţa repudierii de către regim a valorilor europene şi a moştenirii culturale naţionale.

Vechea generaţie de intelectuali a abordat regimul comunist în diferite moduri. Existau comuniştii devotaţi, relativ puţini, precum Petre Constantinescu-Iaşi (1892-1977), doctor în artă bizantină şi membru fondator al Partidului Comunist, care a deţinut numeroase funcţii oficiale şi academice înainte de 1944. Constantin Parhon (1874-1969) aparţinea celei de-a doua categorii de intelectuali – social-democraţii de stânga care s-au alăturat Partidului Comunist. Reputat endocrinolog, în 1948 a fost numit preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Scriitorul Mihail Sadoveanu era reprezentantul unei categorii mai vaste de intelectuali care au aderat la Partidul Comunist după 1944 şi i-au slujit cauzele din funcţii înalte, dar fără convingere. Mulţi dintre intelectualii care deţinuseră funcţii oficiale în timpul dictaturii lui Carol al II-lea şi a lui Ion Antonescu sau care se compromiseseră sprijinind cauze naţionaliste şi conservatoare şi-au ispăşit păcatele prin perioade mai lungi sau mai scurte de detenţie.

În vreme ce decima vechea elită intelectuală, Partidul Comunist încerca totodată, prin orice mijloace, să o creeze pe cea nouă, şi asta într-un timp cât mai scurt. S-a încercat atragerea intelectualilor prin diferite metode. Una dintre ele era coerciţia. Aceasta putea lua forma îndoctrinării ideologice intense, menită să convingă, dar şi să intimideze. Celor care treceau de partea sa partidul le oferea recompense : locuri de muncă adecvate, sprijin financiar pentru scriitori şi artişti, certitudinea publicării unor lucrări aprobate şi accesul la serviciile medicale şi magazinele partidului. În spatele tuturor acestor stimulente se aflau puterea covârşitoare a regimului de a-şi impune voinţa şi exemplele sumbre ale celor care alegeau o altă cale.

Relaţia partidului cu intelectualii din anii 1950 a fost tensionată şi instabilă. Cea mai dificilă perioadă pentru intelectuali a fost, fără îndoială, 1948-1953, când efortul partidului vizând conformitatea ideologică şi campania sa împotriva „cosmopolitismului”, adică a valorilor intelectuale şi culturale occidentale, au atins cote maxime. Cenzura dură i-a descurajat pe scriitorii din toate domeniile ştiinţelor umaniste şi sociale şi, drept urmare, calitatea şi varietatea producţiei literare şi ştiinţifice au scăzut. O oarecare destindere s-a produs între 1953 şi 1956, când, sub imperiul destalinizării din Uniunea Sovietică şi din alte ţări ale blocului, partidul român a recunoscut efectele nocive ale intervenţiei brutale în activităţile culturale şi intelectuale şi a făcut concesii modeste scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă. Mai mult decât atât, partidul a analizat diferite măsuri prin care să pună capăt izolării culturale pe care o impusese în perioada de vârf a stalinismului. Însă conducerea nu putea scăpa de neîncrederea profundă în intelectualii interbelici, pe care îi considera susceptibili de „ideologie burgheză” şi influenţe occidentale. Partidul