bidoanele cu apă dintr-un rîu destul de mare, pe care-l botezaseră rîul Gromeko, călătorii își continuată drumul printre bancurile și insulele deltei, străduindu-se să nu se depărteze de țărmul nordic. Acesta era aici tot atît de scund ca și la gura rîului Makșeev, plaja însă nu era acoperită de nisip. Pădurea și trestiile ajungeau pînă la marginea apei. Încetul cu încetul, insulele se răriră, pentru a dispare apoi cu desăvîrșire, și țărmul începu să cotească vădit spre nord. Pe țărmul sudic începea în dreptul cotiturii regiunea dunelor nisipoase; în depărtare se zărea grupul vulcanului Satanei, din care mai ieșea încă o dîră destul de groasă de fum ce învăluia orizontul.

Deasupra apei și a zidului de verdeață roiau insecte. Din cînd în cînd, exploratorii vedeau reptile mici zburătoare, care vînau libelule, iar deasupra apei, la o depărtare destul de mare, răsăreau cînd și cînd capetele de pleziozauri. Lîngă țărm, apa nu era adîncă și uneori vîslele aproape că atingeau fundul.

Pe alocuri, în peretele verde de trestii care mărginea pădurea, se deschideau poteci largi, adevărate coridoare verzi, pe unde mergeau probabil la adăpat reptilele ierbivore și carnivore care populau desișurile.

A doua zi înainte de amiază, exploratorii ajunseră la gura rîului Makșeev, pe care îl recunoscură, cu ușurință după piramida ridicată de ei.

Aici se opriră aproape douăzeci și patru de ore, ca să facă unele observații pe țărmul mării, să prindă și să usuce peștele, să repare bărcile și pluta, pregătindu-se astfel pentru un drum lung împotriva curentului.

Navigau destul de încet. Erau nevoiți să vîslească fără întrerupere și nu-și îngăduiau decît scurte răgazuri pentru odihnă, mîncare și somn.

Nu făceau mai mult de treizeci-patruzeci de kilometri pe zi, în funcție de repeziciunea curentului.

În afara de asta, își mai pierdeau timpul în tot felul de peripeții cu reptile sau mamifere ierbivore și carnivore. Dar întrucît căutau să cruțe muniția, nu trăgeau decît ca să-și procure carne proaspătă sau să se apere.

În primele săptămîni de drum, natura din jur rămase aproape neschimbată. Mai tîrziu, însă, cînd începură pădurile de foioase caracteristice climei temperate, observară că frunzele copacilor s-au îngălbenit și au căzut. Pe măsură ce înaintau spre nord, vedeau tot mai des plante desfrunzite.

Vremea se schimbă și ea: deși Pluton se afla ca și înainte la zenit, nori groși îl acopereau tot mai des; dinspre miazănoapte sufla un vînt răcoros și adeseori se pornea o ploaie măruntă de toamnă. Cînd cerul se însenina, vremea se încălzea iarăși, dar temperatura medie scădea mereu.

Uneori ploi puternice, însoțite de un vînt rece, care bătea din față, îi împiedicau să înainteze. Atunci erau nevoiți să se adăpostească în cort și să se încălzească la foc. După ce petrecuseră cîteva lumi într-o climă foarte caldă și uscată, exploratorii deveniseră mai sensibili la frig și umezeală.

Iarna începuse cînd călătorii ajunseră pe meleagurile unde trăiau mamuții, rinocerii păroși, cerbii gigantici și taurii primitivi. Temperatura era în medie de 0° și doar arar creștea puțin, cînd se însenina. De cele mai multe ori însă, cerul era acoperit de o perdea de nori groși. Cîteodată ningea, iar dinspre nord sufla un vînt rece. În același timp, apa din rîu începuse să scadă simțitor, iar albia lui îngustă devenise și mai strîmtă, din pricina gheții formate pe ambele maluri. Numai la mijloc, unde curentul era mai repede, apa nu era acoperită de gheață. Exploratorii se puteau aștepta ca peste o zi, două să nu mai poată naviga. Din pricina îngustării necontenite a canalului navigabil, renunțaseră de mult la plută, care lega între ele bărcile și care ducea o bună parte din încărcătura lor. Acum bărcile, împovărate din greu, înaintau încet una în urma celeilalte, împotriva curentului puternic. Viteza de înaintare scădea mereu. Nu izbuteau să facă pe zi decît cel mult cincisprezece-douăzeci de kilometri.

Mai aveau peste o sută de kilometri pînă la dealul pe care ridicaseră cortul.

Pădurile și poienile de pe maluri îmbrăcaseră un veșmînt subțire de zăpadă.

URMA MISTERIOASA

Într-o zi, după ce prînziră, Gromeko și Makșeev se duseră să pescuiască de pe un povîrniș nisipos, care se contura ca o pată galbenă pe mal, între ierburile veștejite de geruri. Makșeev aruncă undița și urmărea cu privirea pluta undiței. Deodată observă pe nisip, alături de urma lăsată de cizma sa, urma unui picior desculț, de om.

„Ciudat, — gîndi el, — nu-mi aduc aminte să-mi fi scos cizmele și nici doctorul nu cred să se fi descălțat pe o vreme atît de rece.”

Se aplecă și cercetă urma; ea fusese lăsată de talpa piciorului stîng și era de dimensiuni foarte mari, depășind chiar urma cizmei inginerului, care nici el nu avea piciorul prea mic. Probabil că omul care lăsase urma avea talpa plată și umbla întotdeauna desculț. Dar lucrul cel mai curios era că toate cele cinci degete, bine conturate pe nisip, erau foarte lungi, iar degetul mare rămînea mult în urma celorlalte. Nu părea urma unui picior, ci a unei mîini uriașe, cu palma foarte lungă.

Ceva mai departe, Makșeev descoperi și urma piciorului drept, care se afla mai toată sub apă, astfel că putea fi anevoie recunoscută. Pesemne că omul trecuse rîul prin vad, deoarece nu se vedeau urme care să urce povîrnișul.

— Mihail Ignatievici, vrei să vii pentru o clipă aici? strigă Makșeev.

— Dar ce s-a întîmplat? Așteaptă puțin, mi se pare că s-a prins ceva în undiță și trage de ea, răspunse botanistul.

— Dă-l încolo de pește! Vino mai bine aici, să vezi ceva foarte interesant.

— Ce anume? Un rac, o broască țestoasă?

— Nu, urma unui, picior desculț de om, întipărită pe nisip.

— Nu se poate!

Gromeko lăsă undița din mînă și veni în fugă. După ce examină cu uimire urma, fu și el de părere că piciorul care o lăsase avea într-adevăr o formă ciudată.

— N-o fi trecut vreo maimuță pe aici? se întrebă el.

— O maimuță aici, într-o regiune subpolară, printre larițe și mesteceni?

— Mai știi! O dată ce pot trăi aici, în păduri și tundre nordice, mamuți și rinoceri, ale