Unul dintre nume era Aschenbrenner Otto. Deci acesta fusese ieri la bancă. Ce coincidență.

Helene respiră cu greutate. Ceea ce vedea o surprindea neplăcut.

Lettke urmări afișarea listei cu buzele strânse. Când apăru „Sfârșitul listei”, el întrebă:

— Deci dacă se modifică aceste condiții, au să apară alte date?

— Da.

— Dacă eu aș vrea să aflu același lucru pentru un alt loc, ar trebui să introduc coordonatele acelui loc?

— Da.

— Și dacă schimb perioada de timp, voi primi lista pentru respectiva perioadă?

— Exact.

— Bine. El se frecă din nou cu mâna pe gât. Bine, asta am înțeles. Asta… este pentru moment de ajuns.

Helene îl privi nehotărâtă:

— Adică pot să plec?

— Da, da. Duceți-vă. Brusc el deveni agitat, dar în același timp nu voia să se vadă lucrul acesta. Am să vă sun eu.

Helene se ridică. Nu ar fi trebuit să se simtă ușurată? Apoi privirea îi căzu pe dulapul deschis, pe monitor, pe caseta dinăuntru, pe recorderul care o înregistrase și înțelese că Lettke încă o mai avea la mână. Își luă notesul, creionul și plecă.

•••

În sfârșit programatoarea cea proastă închise ușa în urma ei. Repede acum, cât mai avea proaspăt în cap ce avea de făcut.

Eugen Lettke se așeză în fața computerului, tastă ultima interogare, făcu o copie, apoi schimbă data. Nu 11 august 1942 îl interesa, ci 12 iulie 1939, ziua în care îi ieșise în cale acea arogantă, splendidă bestie roșcovană. Această femeie, pe care el trebuia neapărat să o aibă, chiar de ar fi ultima din viața lui.

Bun. A schimbat data, locul era același. Evident. Și acum finalizarea. Tasta de comandă și F, în principiu foarte simplu. F de la finalizare.

A funcționat. Nume după nume. Iată acest Ernst Schneider, cu care tratase chestiunea cu banii găsiți de mama lui. Firește, doar acesta fusese în bancă. Nu și ieri, asta îi atrăsese atenția. Poate că fusese mutat. Ori plecase pe front. Posibil.

Brusc dădu de un nume care îi făcu pielea ca de găină.

Schmettenberg Cäcilia.

Schmettenberg? Parcă îi spunea ceva. Nu era cumva acel industriaș care tot apărea la televizor? Industria metalurgică, în special de armament, dar și diverse alte întreprinderi. Prieten cu reichsarbeitsführerul? Și așa mai departe.

Oho, oho… Dacă nici asta nu era o urmă bună…

Așteptă nerăbdător să se încheie lista, o memoră și interogă apoi vechea căutare a persoanelor. Cäcilia Schmettenberg. După o secundă pe ecran apărură datele personale și mai ales o fotografie!

Punct ochit, punct lovit! Rezemat comod în speteaza scaunului îi venea să strige triumfător. Ea era! Ea era „contesa”! O găsise.

Își propuse să fie lucid. Mai verifică o dată numărul de telefon. Corespundea. Incredibil. În sfârșit!

Se simțea puternic, excitat. Soția unuia dintre cei mai importanți industriași, un mahăr!

Bună treabă.

Pe de altă parte, cu cât vânătoarea era mai dificilă, cu atât mai mare era satisfacția, după ce prada era doborâtă.

Ar fi cea mai grozavă zi a vieții lui, lovitura absolută…

Închise ochii, respiră de mai multe ori adânc. Acum avea nevoie de calm. Sânge rece. Încă nu era în această dispoziție. Nu o avea încă la mână cu nimic. Și ea nu era o femeie la care să aibă succes cu afirmații inventate.

Calm. Simțea cum presiunea din pantaloni ceda. Se ridică iarăși, luă o foaie și stiloul, ca să își noteze datele cele mai importante. Nume, adresa, data nașterii, numele de fată…

Stai…

Cäcilia Noller se numea înainte de căsătorie? Păi, numele acesta îl mai…

Unde era lista? Lista pe care Fräulein Brunhilde i-o făcuse odată? Cu toate femeile cu prenumele de Cäcilia născute în Berlin, între 1913 și 1917?

Firește că mai avea lista. Pe fundul celui mai de jos sertar, sub o mapă pe care scria „Cazuri deschise”, în care de fapt nu era niciun caz deschis, ci doar tăieturi din ziare americane. Cu mâini tremurânde despături vechea hârtie printată și o puse pe masă. Douăzeci și șapte de nume, adrese, date de naștere. Pe locul patru de jos era scris: Cäcilia Noller, născută la 2 noiembrie 1915.

Era posibil atâta noroc?

Dar cum putea fi sigur? Studie fotografia încercând să își amintească după-amiaza de atunci din acel pod de casă. Ea fusese? Greu de spus. Foarte greu.

Privirea îi căzu de pe fotografie pe cifra încadrată de paranteze de după ea: (3). Asta însemna că erau trei fotografii. Fotografii de pe documente personale anterioare.

Ceru febril să le vadă. Una era de pe legitimația ei din copilărie, în care o recunoscu imediat. Fără echivoc.

Deodată inima începu să îi bată de parcă ar fi vrut să îi iasă din piept.

Nu încăpea îndoială. O găsise pe Cäcilia, acea Cäcilia care îl umilise odinioară în pod.

Helene începu să tremure când ajunse în biroul ei.

Simți nevoia ca mai întâi să se așeze, cu palmele strânse în poală, bucurându-se că era singură. De ce trebuia să fie viața așa? Atât de ordinară, de neîndurătoare, de crudă? De ce ceva atât de frumos ce era între ea și Arthur nu putea să dureze? De ce întreaga lume pizmuia această picătură de fericire?

Încercă să lăcrimeze, dar degeaba.

Își spuse că avusese și noroc în nenorocirea ei. Cât de penibil îi fusese să se vadă pe monitor furând prezervative!

Închise ochii, își auzi respirația aproape ca un suspin, își simți umerii atât de grei, de parcă ar fi fost din lemn, și simți nevoia să arunce cu ceva în pereți…

Nu putea să stea și să tremure. După un timp tremuratul și teama dispărură.

Și ciudat, se simțea ofensată, pentru faptul că Lettke nu îi ceruse nimic imoral. Cuvântul „ofensată” era oare cel potrivit? Sau mai curând se potrivea „jignită”? Dezamăgită? Neliniștită? Era atât de insignifiantă, încât lui nici măcar să nu îi fi trecut prin cap așa ceva?

Ori Lettke era mai rău decât părea? Exista această posibilitate, dar era una în care nu prea îi venea să creadă.

El nu făcuse nici măcar o aluzie indecentă, deși