în situația dată – o tânără fură prezervative din biroul unui coleg, Doamne! – ar fi putut să o facă. I se mai întâmplase ca bărbații să facă glume porcoase din ocazii de doi bani.

Deschise ochii, privi în jur, nu mai suportă, se ridică și se duse la toaletă, unde se închise într-o cabină, cu fața ascunsă în mâini și se lăsă pătrunsă de răceala și goliciunea încăperii. Rămase așa mult timp. Nu veni nimeni. Nu o deranjă nimeni. Poate că și ațipise, nici ea nu ar fi putut să spună. Dar după un timp se ridică pentru a privi lumea în ochi. Se spălă pe mâini, își aranjă părul și reveni în birou, unde în cele din urmă se apucă să își rezolve problemele de serviciu. A se adânci în muncă, atunci când era frământată de îndoieli, nu era cea mai rea metodă de a o scoate la capăt.

•••

Se făcuse târziu. Völkers îi mai repartiză încă o solicitare urgentă de la poliție și depozitul de date 163 începu să țăcăne din nou. Helene ajunse acasă la timp pentru cină, așa că trebui să se așeze la masă. Tatăl ei sosise cu puțin înainte.

— Mereu vii de la serviciu atât de târziu, îi reproșă mama ei.

La masă nu era nimic deosebit. Mâncare de mazăre cu carne și pâine. Bucătărie de război, adăugase Johanna, nu fără să menționeze că altora le mergea mai rău, pentru că totul se scumpise îngrozitor.

— Uneori este mult de lucru, răspunse Helene ridicând din umeri.

— Se poate, insistă mama, dar acesta nu este un mod de viață potrivit pentru o tânără femeie. Oricum am senzația că serviciul tău nu este locul unde să îți găsești un bărbat pe viață. Cum altfel? Bărbații și femeile stau în corpuri separate, au sarcini diferite și toată ziua se uită la un monitor!

— Mamă! Helene lăsă pe masă lingura. Iar începi?

— Da. Pentru că odată și odată cineva trebuie să vorbească. Nu pot să privesc în tăcere cum trăiești de pe o zi pe alta fără să te gândești cum va arăta viața ta în viitor! Timpul nu se oprește, știi asta! Deși poate că ți se pare. Dar acum ești la vârsta la care o femeie ar trebui să se căsătorească și să aibă copii.

— Primul copil trebuie născut înainte de vârsta de douăzeci și cinci de ani, interveni tatăl. Experiența ne învață asta.

— Iar pe urmă te vei bucura, adăugă și mama.

Un moment Helene fu pe punctul de a povesti despre Arthur și despre întâlnirile lor de taină. Sau despre ideea de a rămâne gravidă și apoi de a nu spune cine era tatăl.

Dar firește că ea nu va face așa ceva. Deși tare ar fi vrut să le vadă atunci fețele.

— Eu cred, spuse ea, că tu iar vrei să inviți pe cineva.

— Nu este nevoie să fii atât de revoltată! Îți doresc doar binele. Și se pare că altfel nu merge.

De-ai știi tu…, se gândi Helene în sinea ei și întrebă:

— De data aceasta cine mai este?

— Săptămâna viitoare, sâmbătă. Se numește Ludolf von Argensleben, răspunse mama.

— Un bărbat foarte onorabil, interveni și tatăl. Din vechea nobilime prusacă, înalt funcționar în partid, cu cele mai bune legături peste tot. Face parte din cercul extins al Führerului.

— Asta sună ca și cum ar avea cel puțin șaizeci de ani, izbucni Helene.

— Are cam treizeci și cinci, răspunse glacial mama. În floarea vârstei.

— Cea mai bună partidă dintre toți cei care au fost aici, o completă tatăl.

Helene ridică din sprâncene:

— Păi atunci a fost bine că pe ceilalți i-am refuzat, nu?

Tatăl râse, ceea ce îi atrase o privire mustrătoare din partea soției.

— Nu este un subiect pe marginea căruia să se facă glume, declară ea serioasă. Apoi puse mâna pe fața de masă și rosti rugător: Tot ce aș vrea este să îi dai o șansă, Helene.

— Da, bine, oftă Helene.

— Promite-mi.

— Da, promit. O să mă cuprindă o dragoste fierbinte și mă voi căsători pe loc.

După cină urcă în camera ei. Pe drum o întâlni pe Berta, care din nou se ivi pe neașteptate și în liniște dintr-un colț întunecat. O sperie de moarte și îi aruncă o privire atât de pătrunzătoare, de parcă ar fi vrut să îi ia viața. Dumnezeule, o ura pe această femeie țicnită!

Se refugie în camera ei, încuie ușa și se aruncă în pat. De fapt intenționase să se ducă la Marie și la Arthur, dar renunță. În primul rând pentru că nu voia să se mai gândească la prezervative. Ceea ce se petrecuse astăzi la agenție parcă o otrăvise.

Rămase întinsă și după un timp adormi, se trezi în miez de noapte încă în hainele de la serviciu. Se dezbrăcă, nu se mai spălă pe dinți, se cuibări sub pătură și se simți cel mai singuratic și mai nefericit om de pe pământ.

•••

Era disperat: după ani buni descoperise în cele din urmă cine era „contesa” și considera că merita să o aibă din două motive. Dar pur și simplu nu găsea nimic acuzator la adresa ei!

De fapt nici nu avusese timp să caute. Adamek se interesa din două în două zile de proiectul cu fumătorii, voia să știe când primea un raport și de fiecare dată Lettke negocia din greu prelungirea termenului cu câteva zile, însă doar pentru a nu face nimic. Pur și simplu nu reușea să se adune și să sintetizeze rezultatele evaluărilor. Avea în minte doar femeia aceasta, nu se putea gândi la nimic altceva, era de-a dreptul posedat de ea.

Și așa proiectul acesta îi stătea în gât. Inițial totul păruse simplu, dar după ce îl începuse, Bodenkamp ridicase tot felul de obiecții, de altfel justificate! Acum el nici nu mai știa cum să mai prezinte evaluările.

Deci începu și această zi ca multe din cele anterioare, frunzărind superficial mapa cu documente, închizând-o și punând-o deoparte. Mai era o zi și mâine. Și dacă astăzi găsea ceva legat de Cäcilia Schmettenberg, de mâine