Nigellus sublinie fără să vrea acest fapt, strecurând întrebări cu subînţeles despre locul în care se aflau Harry şi  Hermione. Hermione îl vâra înapoi în gentuţa cu perluţe de fiecare dată când făcea aşa ceva şi Phineas Nigellus refuza  mereu să apară timp de câteva zile după aceste despărţiri  nepoliticoase.

Vremea era din ce în ce mai rece. Nu îndrăzneau să rămână prea mult timp într-o singură zonă, aşa că, în loc să  stea în sudul Angliei, unde pământul îngheţat era cea mai mare grijă a lor, continuară să hoinărească în susul şi-n josul ţării,  înfruntând ţinuturile muntoase, unde cortul le-a fost acoperit de lapoviţă, poposiră într-o mlaştină unde cortul s-a inundat cu apă rece, şi pe o insuliţă din mijlocul unui lac din Scoţia, unde,  în timpul nopţii, cortul a fost îngropat pe jumătate sub zăpadă. Zăriseră deja brazi de Crăciun sclipind jucăuş în spatele ferestrelor mai multor case, înainte de seara în care Harry se decise să sugereze, încă o dată, singura cale care i se părea că  rămăsese neexplorată. Tocmai se ospătaseră neobişnuit de bine: Hermione fusese la un supermarket, la adăpostul Pelerinei  Invizibile (având grijă să lase banii la plecare, într-un sertar  deschis de la tejghea), şi Harry se gândi că avea să fie mai uşor de convins decât în mod normal dacă se îndestulase cu spaghete bolognese şi pere la conservă. De asemenea, avu inspiraţia de a propune să ia o pauză, pentru câteva ore, de la  purtat Horcruxul, care atârna peste capătul patului de lângă el.

— Hermione?

— Hmm?

Stătea ghemuită într-unul dintre fotoliile deformate, cu Poveştile bardului Beedle în braţe. Harry nu îşi putea imagina ce ar mai fi putut să descopere în cartea aceea, care era totuşi destul de scurtă,

dar era evident că Hermione încă mai avea de descifrat, de vreme ce Silabarul Vrăjitorului stătea deschis pe braţul  fotoliului.

Harry îşi drese glasul. Se simţea exact ca şi cu câţiva ani în urmă, când o rugase pe doamna profesoară McGonagall să-i  dea voie să meargă în Hogsmeade, cu toate că nu-i convinsese pe dragii de Dursley să-i semneze biletul de accept.

— Hermione, m-am gândit şi...

— Harry, poţi să mă ajuţi cu ceva?

Se părea că nu îl auzise. Se aplecă în faţă şi îi întinse Poveştile bardului Beedle.

— Uită-te la simbolul acela, spuse ea, indicând începutul  paginii. Deasupra a ceea ce Harry presupuse că era titlul unei  poveşti (nu

era sigur, dat fiind că nu ştia să descifreze runele), se afla un  desen care părea să ilustreze un ochi triunghiular, a cărui  pupilă era tăiată de o linie verticală.

— Nu am fost niciodată la cursul de „Rune antice",

Hermione.

— Ştiu, dar nu este o rună şi nu apare nici în silabar. Tot timpul ăsta, am crezut că era imaginea unui ochi, dar cred că  nu e asta! A fost desenat cu cerneală, uite, a fost trasat de cineva; de fapt, nu face parte din carte. Gândeşte-te, l-ai mai  văzut undeva?

— Nu... nu, stai puţin şi Harry se uită mai îndeaproape. Nu e acelaşi simbol pe care îl purta la gât tatăl Lunei?

— Păi, aşa mi s-a părut şi mie!

— Atunci e semnul lui Grindelwald. Se holbă la el, cu gura  căscată.

— Poftim?

— Mi-a spus Krum...

Ii povesti ce îi spusese Viktor Krum la nuntă. Hermione părea  năucită.

— Semnul lui Grmdelwald.

Se uită la Harry, la simbolul ciudat şi din nou la Harry.

— Nu am mai auzit niciodată ca Grindelwald să fi avut vreun  simbol. Nu scrie despre asta în niciuna dintre cărţile pe care leam citit despre el.

— Ei bine, după cum îţi spuneam, Krum a zis că simbolul  era sculptat pe un perete la Durmstrang şi că îl făcuse Grindelwald.

Hermione se lăsă pe spate în fotoliul vechi, încruntându-se.

— E foarte ciudat. Dacă este un simbol al Magiei Negre, ce caută într-o carte cu poveşti pentru copii?

— Da, e straniu, spuse Harry. Şi ai crede că Scrimgeour l-ar  fi recunoscut. Era ministru, ar fi trebuit să fie expert în chestii  întunecate.

— Ştiu... poate a crezut că era un ochi, cum am crezut şi eu. Toate celelalte poveşti au nişte imagini mici deasupra titlurilor. Hermione tăcu, uitându-se în continuare la simbolul ciudat. Harry mai încercă o dată.

— Hermione?

— Hmm?

— Mă gândeam. V-vreau să merg la Peştera lui Godric. Hermione îşi ridică privirea, dar se uita în gol şi Harry fu convins că se gândea în continuare la semnul misterios din  carte.

— Da, spuse ea. Da, şi eu m-am gândit la asta. Cred că nu avem de ales.

— Sigur ai auzit ce am spus? întrebă el.

— Bineînţeles. Vrei să mergi la Peştera lui Godric. Sunt de

acord, cred că ar trebui să mergem acolo. Adică, nici mie nu îmi  vine în minte vreun alt loc unde ar putea să se afle. Va fi  periculos, dar cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mi se pare mai logic să se afle acolo.

— Âă... ce anume să se afle acolo? întrebă Harry. Hermione arăta la fel de năucită cum se simţea Harry.

— Păi, sabia, Harry! Dumbledore trebuie să fi ştiut că vei  vrea să te întorci acolo şi, cum Peştera lui Godric este locul de naştere al lui Cercetaş...

— Serios? Cercetaş s-a născut la Peştera lui Godric?

— Harry, tu ai deschis vreodată manualul O istorie a magiei!

— Aă... spuse el, zâmbind parcă pentru prima dată de luni  întregi.

îşi simţea muşchii feţei neobişnuit de rigizi.

— Trebuie s-o fi deschis, mă rog, o dată... când am  cumpărat-o...

— Ei bine, dat fiind că satul îi poartă numele, am crezut că  ai făcut deja legătura între ei, spuse Hermione.

Părea să semene mai bine cu Hermione cea de altădată decât păruse în ultima vreme şi Harry aproape că se aştepta s-o audă  că se duce la bibliotecă.

— Scrie ceva despre sat în O istorie a magiei, stai aşa... Deschise gentuţa cu perluţe şi scotoci o vreme prin ea, scoţând exemplarul din fostului lor manual O istorie a magiei, de Bathilda Bagshot, pe care îl frunzări până ajunse la pagina pe care o căuta.

— „Vrăjitorii s-au ascuns pentru totdeauna începând din  1689, când a fost semnat