Statutul Internaţional de Tăinuire. În  mod firesc, poate, aceştia au format mici comunităţi în cadrul  uneia mai mari. Numeroase sătucuri şi orăşele au atras câteva  familii magice, care s-au unit pentru sprijin şi protecţie reciproce. Satele Tinworth, din Cornwall, Upper Flagley din  Yorkshire, şi Ottery St.CatchpoJe, de pe coasta de sud a Angliei,  au devenit căminele unor grupuri de familii vrăjitoreşti care au trăit alături de Încuiaţi toleranţi şi câteodată victime ale Vrăjii  Confundus. Cel mai celebru dintre aceste locuri este, poate,  Peştera lui Godric, un sat din vest, unde s-a născut renumitul  vrăjitor Godric Cercetaş şi unde Bowman Wright, un fierar  vrăjitor, a făurit prima hoţoaică aurie. Cimitirul este plin cu nume de familii magice străvechi şi aceasta confirmă, fără  îndoială, zvonurile care umblă de sute de ani, potrivit cărora  bisericuţa ar fi bântuită." Tu şi părinţii tăi nu sunteţi menţionaţi, zise Hermione, închizând cartea, pentru că doamna  profesoară Bagshot nu vorbeşte decât despre lucruri întâmplate înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea. Dar vezi? Peştera lui  Godric, Godric Cercetaş, sabia lui Cercetaş - nu crezi că  Dumbledore s-ar fi aşteptat să faci această legătură?

— A, ba da...

Harry nu voia să recunoască faptul că nu se gândise deloc la sabie când sugerase să meargă la Peştera lui Godric. Pe el îl  atrăgea satul pentru că acolo erau mormintele părinţilor săi,  casa unde scăpase cu viaţă ca prin urechile acului şi Bathilda Bagshot.

— Mai ţii minte ce a spus Muriel? întrebă el până la urmă.

— Cine?

— Ştii tu, ezită el să pronunţe numele lui Ron. Bunica lui  Ginny. De la nuntă. Cea care a spus că ai glezne subţiri.

— A, făcu Hermione.

Era un moment delicat; Harry ştia că ea îşi dăduse seama că dorise să evite numele lui Ron. Continuă cu răsuflarea tăiată:

— A spus că Bathilda Bagshot încă mai trăieşte în Peştera  lui Godric.

— Bathilda Bagshot... bolborosi Hermione, trecându-şi  degetul peste numele gravat al Bathildei, de pe coperta Istoriei  Magiei. Bine, bănuiesc că...

Scoase un icnet atât de neaşteptat, încât lui Harry i se făcu stomacul ghem. Îşi scoase bagheta şi se uită spre intrare,  aşteptându-se să vadă o mână deschizând fermoarul cu forţa,  dar nu era nimeni.

— Ce e? strigă el atunci, pe jumătate supărat, pe jumătate uşurat. De ce-ai făcut aşa? Am crezut că ai văzut cel puţin un  Devorator al Morţii făcându-şi loc în cortul nostru...

— Harry, dacă sabia se află la Bathilda Bagshot? Dacă  Dumbledore i-a încredinţat-o ei?

Harry cântări această posibilitate. Bathilda trebuia să fie acum  o femeie extrem de bătrână şi, conform spuselor lui Muriel,  complet ţicnită. Care erau şansele ca Dumbledore să fi ascuns  sabia lui Cercetaş la ea? Şi dacă fusese aşa, Harry îşi dădea  seama că Dumbledore îşi asumase un mare risc. Dumbledore nu dezvăluise niciodată că înlocuise sabia cu o copie şi nici  măcar nu menţionase că ar fi fost prieten cu Bathilda. Acum  însă nu era momentul să pună la îndoială teoria Hermionei,  tocmai când ea se arăta surprinzător de dornică să-i  îndeplinească dorinţa cea mai arzătoare.

— Da, s-ar putea să fie aşa! Deci... mergem la Peştera lui  Godric?

— Da, dar o să trebuiască să ne gândim foarte bine la tot,  Harry. Acum stătea dreaptă în scaun şi Harry putea spune cu mâna pe suflet că prefigurarea unui nou plan o binedispusese la fel de mult ca şi pe el.

— În primul rând, va trebui să exersăm Dispariţia  îngemănată sub Pelerina Invizibilă şi poate că Vrăjile de Deziluzionare ar fi o idee bună, în afara cazului în care nu crezi  că ar fi mai bine să trecem la artileria grea şi să folosim  PoliPoţiunea. În cazul ăsta, o să fie nevoie să strângem nişte fire de păr de la cineva. De fapt, cred că aşa ar fi cel mai indicat să  facem, Harry. Cu cât suntem mai greu de recunoscut, cu atât mai bine...

Harry îi dădu voie să vorbească, încuviinţând din cap de fiecare dată când făcea o pauză, dar gândurile îi zburară  departe de discuţia lor. Se simţea entuziasmat pentru prima  dată de când descoperise că sabia de la Gringotts era o copie.

Era pe cale să se ducă acasă, să se întoarcă la locul unde avusese o familie. Dacă nu ar fi fost Cap-de-Mort, Peştera lui  Godric ar fi fost locul unde ar fi crescut şi unde şi-ar fi petrecut toate vacanţele. Ar fi putut invita prieteni la el acasă... poate chiar ar fi avut fraţi sau surori... Propria lui mamă ar fi fost cea  care i-ar fi făcut tortul când împlinise şaptesprezece ani. Viaţa  pe care o pierduse nu i se păruse niciodată atât de reală cum i  se părea acum, când ştia că urma să vadă locul în care ea îi  fusese luată. După ce Hermione se duse la culcare în noaptea  aceea, Harry îşi scoase încet rucsacul din gentuţa ei cu perluţe şi luă albumul cu fotografii pe care i-l dăduse Hagrid, cu mult,  mult timp în urmă. Pentru prima dată în luni de zile, se uită  iarăşi la pozele vechi, din care părinţii săi îi zâmbeau şi-i făceau cu mâna. Acest album era tot ce îi mai rămăsese de la ei.

Harry ar fi plecat bucuros la Peştera lui Godric chiar a  doua zi, dar Hermione avea alte gânduri. Convinsă că Lordul  Cap-de-Mort se aştepta ca Harry să se întoarcă în locul unde muriseră părinţii săi, era hotărâtă să plece doar după ce aveau să fie siguri că se deghizaseră cât se poate de bine. Aşadar,  Hermione fu de acord să plece abia o săptămână mai târziu,  după ce obţinuseră pe furiş fire de păr de la încuiaţii care-şi  făceau cumpărăturile de Crăciun şi exersaseră Apariţia şi  Dispariţia împreună, sub Pelerina Invizibilă. Aveau să Apară în  sat, la adăpostul întunericului, aşa că băură PoliPoţiunea dupăamiază târziu. Harry se transformă într-un încuiat cu început de chelie, de vârsta a doua, şi Hermione în soţia lui micuţă şi  un pic timidă. Gentuţa cu perluţe în care se aflau toate posesiunile lor (în afară de Horcrux, pe care Harry îl purta la  gât) se afla în buzunarul interior al hainei