Harry deschise ochii; inima îi bătea mai-mai să-i spargă  pieptul. Se ţineau de mână pe un drum acoperit de zăpadă, sub un cer albastru închis, pe care începeau deja să scânteieze primele stele ale nopţii. De o parte şi de alta a drumului îngust  se înşirau căsuţe cu decoraţiuni de Crăciun la ferestre. Câţiva  metri mai departe, câteva felinare licărinde le arătau că se află  în centrul satului.

— Toată zăpada asta! şopti Hermione de sub pelerină. De ce nu ne-am gândit la zăpadă? După toate prevederile pe care leam luat, o să lăsăm urme de paşi! Trebuie să facem cumva să le ştergem - ia-o tu înainte, mă ocup eu.

Harry nu voia să intre în sat ca şi cum ar fi fost costumaţi întrun cal, încercând să rămână ascunşi şi acoperindu-şi în acelaşi  timp urmele cu ajutorul magiei.

— Hai să ne dăm jos Pelerina, spuse Harry, dar imediat ce îi  văzu chipul înspăimântat, adăugă: ah, fii serioasă, doar nu  arătăm ca în realitate şi nici nu e nimeni în jur.

Puse pelerina sub haină şi îşi continuară drumul ceva mai  lejer; mergeau şi în cale le apăreau alte şi alte căsuţe, în vreme ce aerul rece se simţea tot mai înţepător. Oricare dintre căsuţele pe lângă care treceau ar fi putut fi cea în care trăiseră James şi  Lily sau cea în care trăia acum Bathilda. Harry se uita cu  interes la uşile de la intrare, la acoperişurile acoperite cu zăpadă şi la verande şi nu era sigur dacă şi le amintea sau nu,  deşi raţiunea îi şoptea că aşa ceva era imposibil, de vreme ce abia împlinise un an când plecase de acolo pentru totdeauna.  Nu era sigur nici măcar că va vedea casa - nu ştia ce se întâmpla atunci când cei asupra cărora era aruncată Vraja  Fidelius mureau. Apoi, străduţa pe care mergeau coti la stânga  şi în faţa ochilor li se ivi micul scuar din inima satului.

În mijlocul piaţetei era un fel de monument ridicat în  memoria victimelor de război, înconjurat cu luminiţe colorate şi  ascuns pe jumătate după un brad de Crăciun, bătut de vânt.

Erau mai multe magazine, o poştă, un bar şi o bisericuţă ale cărei vitralii străluceau ca nişte nestemate, din partea opusă a  pieţei.

Zăpada de aici era bătătorită: tare şi alunecoasă în locurile pe unde trecuseră oamenii toată ziua. Sătenii mergeau încolo şi încoace prin faţa lor, iar siluetele le erau luminate pentru câteva clipe de felinare. Din bar se auziră crâmpeie de râsete şi muzică  pop când se deschise uşa, apoi începură colindele în bisericuţă.

— Harry, cred că este Ajunul Crăciunului! spuse Hermione.

— Da?

Nu mai ştiau ce zi era, nu mai văzuseră un ziar de săptămâni  întregi.

— Sunt sigură că aşa este, întări Hermione, cu ochii ţintă la  biserică. Acolo... acolo trebuie să fie, nu? Mama şi tatăl tău... Se vede un cimitir în spatele bisericii.

Harry simţi nişte fiori care nu semănau a emoţie, ci mai  degrabă a frică. Acum, că era atât de aproape, se întreba dacă voia totuşi să vadă. Poate că Hermione ştia ce simţea, pentru că  îl luă de mână şi îl conduse pentru prima dată, trăgându-l după  ea. Totuşi, la jumătatea pieţei se opri brusc.

— Harry, uite!

Arăta spre monumentul în memoria victimelor de război,  care, imediat ce trecuseră pe lângă el, se transformase. In locul  obeliscului acoperit de nume apăruse o statuie reprezentând trei oameni: un bărbat cu părul ciufulit şi purtând ochelari, o  femeie cu părul lung şi chipul binevoitor, cu trăsături frumoase,  şi un băieţel care stătea în braţele mamei sale. Zăpada li se aşternuse pe capete, lăsând impresia unor pălăriuţe albe şi  pufoase. Harry se apropie, privind în sus, spre feţele părinţilor  săi. Nu îşi imaginase niciodată că avea să fie o statuie... era  foarte ciudat să se vadă cioplit în piatră, un copilaş fericit, fără  cicatrice pe frunte...

— Hai, spuse Harry, după ce se uită îndeajuns, aşa că se îndreptară din nou spre biserică. În timp ce traversau strada,  mai aruncă o privire peste umăr - statuia se transformase la loc  în monument. Cu cât se apropiau de biserică, cu atât se auzeau mai limpede colindele. Îi aminteau atât de tare de Hogwarts,  încât lui Harry i se puse un nod în gât; îşi aminti deodată de Peeves, care zbiera colinde presărate cu măscări, din interiorul  armurilor, de cei doisprezece brazi de Crăciun din Marea Sală,  de Dumbledore, care purta o bonetă pe care-o câştiga- se, de Ron, care avea un pulover tricotat de mână...

La intrarea în cimitir era o portiţă joasă. Hermione o deschise, încercând să nu facă zgomot, şi se strecurară prin ea.  Pe cărarea alunecoasă care ducea spre uşa bisericii zăpada era  neatinsă, într-un strat gros. Rămânând în umbra ferestrelor luminoase, dădură un înconjur bisericii, lăsând urme adânci în  zăpadă.

În spatele bisericii, rânduri-rânduri de pietre funerare  ninse se iveau ca dintr-o plapumă albăstrie, presărată cu  luminiţe roşii, aurii şi verzi, în locurile unde se reflectau luminile vitraliilor în zăpadă. Ţinându-şi bagheta strâns în  buzunarul de la haină, Harry se îndreptă spre cel mai apropiat mormânt.

— Uite, e un Abbott, ar putea fi o rudă îndepărtată a Hannei!

— Vorbeşte mai încet, îl rugă Hermione.

Înaintară şi mai mult, croind urme adânci în zăpada din urma lor, în timp ce se aplecau să citească ce scria pe pietrele vechi  de mormânt şi cercetau din când în când întunericul din jur,  pentru a se asigura că nu mai era nimeni.

— Harry, aici!

Hermione era cu două rânduri mai încolo, aşa că Harry se văzu nevoit să se întoarcă până la ea. Inima îi bătea în piept cu putere.

— Sunt?

— Nu, dar uite!

Îi indică o piatră întunecată. Harry se aplecă şi văzu, pe granitul îngheţat şi cu urme de muşchi, cuvintele: Kendra Dumbledore,  iar sub data naşterii şi a morţii ei - şi fiica ei Ariana. De asemenea, era şi un citat:

„Acolo unde îţi este comoara, îţi va fi şi inima.”

Deci Rita Skeeter şi Muriel chiar