Era mai greu să vadă mormintele, decât să audă vorbinduse despre ele. Harry nu putu să nu se gândească la faptul că el  şi Dumbledore aveau amândoi rădăcini adânci în acest cimitir şi  că Dumbledore ar fi trebuit să îi spună lucrul respectiv; însă el  nu se simţise în niciun fel dator să împărtăşească această  legătură. Ar fi putut să viziteze împreună cărările pe care el  păşea acum; pentru o clipă, Harry păru să viseze cu ochii  deschişi şi începu să-şi imagineze cum ar fi fost să vină acolo cu Dumbledore, cât de mult i-ar fi legat acest lucru şi ce ar fi  însemnat pentru el. Dar se părea că pentru Dumbledore, faptul  că familiile lor zăceau alături în acelaşi cimitir fusese o coincidenţă lipsită de importanţă, irelevantă probabil pentru misiunea pe care voia să o îndeplinească Harry. Hermione îl  privea pe Harry, care se bucura că avea chipul ascuns în  penumbră. Reciti cuvintele de pe piatra funerară. Acolo unde îţi  este comoara, îţi va fi şi inima. Nu înţelegea ce însemnau. Cu siguranţă că fuseseră alese de către Dumbledore, dat fiind că  era cel mai în vârstă membru al familiei după ce murise mama  sa.

— Eşti sigur că nu a vorbit niciodată despre... Începu Hermione.

— Nu, spuse Harry scurt, apoi adăugă: hai să mai căutăm. Se întoarse cu spatele, dorindu-şi să nu fi văzut piatra; nu voia  ca nerăbdarea şi emoţia să îi fie umbrite de resentimente.

— Aici! strigă din nou Hermione, câteva clipe mai târziu. Ah,  nu, iartă-mă! Mi s-a părut că e scris Potter.

Freca o piatră de mormânt acoperită cu muşchi, căzută în  mină, iar pe chipul ei se putea citi o oarecare încruntare.

— Harry, întoarce-te puţin.

Nu voia să se abată din nou din drum, aşa că se întoarse cam nemulţumit prin zăpadă, până la ea. -Cee?

— Uite-te la asta!

Mormântul era deosebit de vechi, purtând urmele trecerii  timpului, astfel încât Harry abia dacă reuşi să descifreze ce era  gravat acolo, deşi sub numele aproape ilizibil părea să fie un  semn triunghiular.

— Da... s-ar putea...

Hermione aprinse bagheta şi o îndreptă spre numele de pe piatră.

— Scrie Ig-Ignotus, cred...

— Eu mă duc să-mi caut în continuare părinţii, bine? îi  spuse Harry, cu o notă de iritare în glas.

Porni încă o dată la drum, lăsând-o pe vine lângă  mormântul cel vechi. Din când în când, recunoştea nume de familie, precum Abbott, pe care le întâlnise la Hogwarts.

Câteodată, apăreau mai multe generaţii ale aceleiaşi familii  vrăjitoreşti. Harry îşi putea da seama după date că numele dispăruseră sau membrii din prezent se mutaseră din Peştera  lui Godric. Înainta din ce în ce mai mult printre morminte şi, de fiecare dată când ajungea în faţa unuia nou, simţea un fel de fior de nelinişte şi nerăbdare.

Întunericul şi tăcerea deveniseră parcă dintr-odată mult mai adânci. Harry se uită în jur îngrijorat, gândindu-se la  Dementori, apoi îşi dădu seama că nu se mai cântau colinde, că  zumzetul şi freamătul oamenilor din biserică se auzea din ce în  ce mai slab, pe măsură ce ei se întorceau în piaţetă. În biserică,  cineva tocmai stinsese luminile.

Apoi, din întuneric, vocea Hermionei se auzi pentru a treia oară,

pătrunzătoare şi limpede, la numai câţiva metri depărtare.

— Harry, sunt aici... chiar aici.

Îşi dădu seama din tonul vocii ei că, de data aceasta, era vorba  despre părinţii lui. Se apropie încet, în timp ce o greutate îi  apăsa pe piept; era aceeaşi senzaţie pe care o avusese când murise Dumbledore, o durere pe care o resimţea fizic în inimă şi  în plămâni. Piatra funerară se afla la doar două rânduri în  spatele celei a Kendrei şi Arianei. Era din marmură albă, la fel  ca şi mormântul lui Dumbledore, astfel că era uşor de citit ce scria pe el. Aproape că strălucea în întunericul dimprejur. Harry  nu trebui să îngenuncheze şi nici să se apropie foarte mult,  pentru a desluşi cuvintele gravate pe ea.

JAMES POTTER, n. 27 mar. 1960-m. 31 oct. 1981 LlLY  POTTER, n. 30 ian. 1960-m. 31 oct. 1981

Ultimul duşman care va fi biruit este moartea.

Harry citi cuvintele încet, ca şi când ar fi avut o singură şansă  să le înţeleagă semnificaţia, iar pe ultimele le citi cu voce tare.

— „ Ultimul duşman care va fi biruit este moartea"...

Îi trecu prin minte un gând groaznic şi, odată cu el, îl cuprinse şi un fel de panică. Nu este aceasta una dintre convingerile Devoratorilor Morţii? De ce să scrie aşa ceva?

— Nu se referă la învingerea morţii aşa cum o înţeleg  Devoratorii Morţii, Harry, spuse Hermione cu blândeţe. Se referă la... ştii tu... viaţa de dincolo de moarte.

Dar ei nu erau în viaţă, se gândi Harry. Muriseră. Nişte cuvinte lipsite de conţinut nu puteau ascunde faptul că rămăşiţele descompuse ale părinţilor săi zăceau sub zăpadă şi piatră, fără  să ştie nimic, fără să simtă nimic. Lacrimile îi dădură înainte ca  el să mai poată face ceva, la început fierbinţi şi apoi  îngheţându-i pe obraji. La ce bun să şi le mai şteargă, la ce bun  să se prefacă? Le lăsă aşa, să curgă în voie, în timp ce el  strângea neputincios din buze, uitându-se în jos, la zăpada  aşternută, care ascundea locul în care se odihneau Lily şi  James. Nu mai rămăseseră acum probabil din ei decât nişte oase sau praf; nu ştiau şi nu le păsa că fiul lor, care scăpase cu viaţă, era acum atât de aproape, că inima lui încă mai bătea şi  că el trăia datorită sacrificiului lor şi că aproape îşi dorea,  atunci şi acolo, să fi dormit şi el sub troiene, împreună cu ei. Hermione îl luă iarăşi de mână şi îl ţinu strâns. Nu putea să se uite la ea, dar o strânse şi el, trăgând aer adânc în piept,  încercând să se liniştească şi să recapete controlul asupra  situaţiei. Ar fi trebuit să le aducă ceva; nu se gândise la asta şi  toate plantele din cimitir erau desfrunzite şi îngheţate. Însă  Hermione îşi ridică bagheta, o roti prin