— Corect.

— Bananele nu plutesc.

— Ba da.

— Sunt mult prea grele.

— Nu sunt. Încercaţi. Aveţi aici două banane.

Domnul Chiba: De unde au apărut astea? Ce mai are sub cearşaf?

Domnul Okamoto: Fir-ar! Nu, e în ordine.

Este o chiuvetă acolo, în ordine.

Insist. Umpleţi-o cu apă, puneţi bananele în ea, vom vedea.

— Am vrea să mergem mai departe.

— Insist.

(Linişte).

Domnul Chiba: Ce facem?

Domnul Okamoto: Simt că şi asta o să fie o zi lungă.

(sunetul unui scaun pe podea. Zgomot de apă care curge la robinet)

Pi Patel: ce se întâmplă? Nu văd de aici?

Domnul Okamoto (distant): Umplu chiuveta.

— Aţi pus bananele?

(de la distanţă) Nu.

— Şi acum?

(de la distanţă) Sunt în chiuvetă.

— Şi? (linişte)

Domnul Chiba: Plutesc?

(de la distanţă) Plutesc.

— Deci, plutesc?

(de la distanţă) Plutesc.

— Ce vă spuneam?

Domnul Okamoto: Da, da. Dar e nevoie de multe banane ca să ţină un urangutan.

— L-au ţinut. Erau cam o tonă. Şi acum mi se face rău când mă gândesc la risipa de banane, când aş fi putut să iau câte voiam.

— Păcat. Acum, despre…

— Îmi daţi bananele înapoi, vă rog?

Domnul Chiba: Le aduc eu.

(sunetul unui scaun pe podea)

(de la distanţă) Ia uite, chiar plutesc.

Domnul Okamoto: Dar acea insulă de alge peste care aţi dat? Domnul Chiba: Poftiţi bananele.

Pi Patel: Mulţumesc. Da?

— Îmi pare rău că o spun atât de direct, nu vrem să vă jignim, dar nu vă aşteptaţi să vă credem, nu-i aşa? Copaci carnivori? O algă mâncătoare de peşte care produce apă dulce? Rozătoare care se urcă în copac? Aceste lucruri nu există.

— Numai pentru că nu le-aţi văzut niciodată.

— Aşa-i. Credem ce vedem.

— Şi Columb a făcut la fel. Ce faceţi când sunteţi în întuneric?

— Insula dumneavoastră este, din punct de vedere botanic, imposibilă.

— Aşa a spus musca aterizând în Capcana lui Venus.

— De ce nu a mai văzut-o nimeni?

— E un ocean mare traversat de vase care se grăbesc. Eu am mers încet, observând.

— Niciun om de ştiinţă n-o să creadă asta.

— Au fost unii care nu i-au crezut pe Copernic şi pe Darwin. Oare s-au terminat plantele noi? În bazinul Amazonului, de exemplu.

— Nu sunt plante care contrazic legile naturii.

— Pe care le cunoaşteţi.

— Destul de bine ca să ne dăm seama de diferenţa între posibil şi imposibil.

Domnul Chiba: Eu am un unchi care ştie ceva despre botanică. Locuieşte la ţară, lângă Hita-Gun. Este un maestru al bonsaiului.

Pi Patel: Un ce?

— Un maestru al bonsaiului. Bonsai sunt nişte copaci mici.

— Adică tufe?

— Nu, sunt copaci. Bonsai sunt copaci mici. Sunt mai puţin de şaizeci de centimetri înălţime. Poţi să-i duci în braţe. Pot ajunge foarte bătrâni. Unchiul meu are unul care are peste trei sute de ani.

— Copaci de trei sute de ani pe care să-i poţi căra în braţe?

— Da. Sunt foarte delicaţi. Au nevoie de multă atenţie.

— Cine a auzit de asemenea copaci? Sunt, din punct de vedere botanic, imposibili.

— Dar vă asigur că există, domnule Patel. Unchiul meu…

— Cred ceea ce văd.

DOMNUL Okamoto: Numai o clipă, vă rog. Atsuro, cu tot respectul pentru unchiul tău care locuieşte la ţară lângă Hita-Gun, nu suntem aici ca să discutăm botanică.

— Încerc doar să fiu de folos.

— Bonsaiul unchiului tău se hrăneşte cu carne?

— Nu cred.

— Ai fost vreodată muşcat de unul?

— Nu.

— În cazul acesta, bonsaiul unchiului tău nu ne ajută. Unde rămăsesem?

Pi Patel: Cu acei copaci înalţi, de mărime normală, cu rădăcinile în pământ despre care îţi vorbeam.

— Să-i lăsăm deoparte.

— E cam greu. N-am încercat niciodată să-i scot şi să-i car.

— Sunteţi glumeţ, domnule Patel. Ha! Ha! Ha!

Pi Patel: Ha! Ha! Ha! Ha! Ha! Ha!

Domnul Chiba: Ha! Ha! Ha! N-a fost foarte bună gluma.

Domnul Okamoto: Râzi, nu te opri! Ha! Ha! Ha!

Domnul Chiba: Ha! Ha! Ha!

Domnul Okamoto: Acum, despre tigru, şi cu el avem o problemă.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Ne e greu să credem.

— E o poveste incredibilă.

— Exact.

— Nu ştiu cum am supravieţuit.

— Cu siguranţă a fost stresant.

— Mai vreau o prăjitură.

— Nu mai sunt.

— Ce e în pungă?

— Nimic.

— Pot să văd?

Domnul Chiba: S-a dus prânzul nostru.

Domnul Okamoto: Vorbind despre tigru…

Pi Patel: Teribilă problemă. Delicioase sandvişuri.

Domnul Okamoto: Da, arată bine.

Domnul Ciba: Mi-e foame.

— Nu s-a găsit nici urmă de el. E greu de crezut, nu-i aşa? Nu sunt tigri pe teritoriul Americilor. Dacă ar fi un tigru sălbatic acolo, nu credeţi că poliţia ar fi aflat de el până acum?

— Ar trebui să vă spun despre evadarea panterei negre de la grădina din Zürich, în mijlocul iernii.

— Domnule Patel, un tigru este un animal teribil de periculos. Cum să supravieţuieşti cu un tigru în barcă? E…

— Ce nu ştiţi e că noi suntem o specie ciudată pentru animalele sălbatice. Le umplem de teamă. Ca să ne evite cât mai mult. Ne-a luat câteva secole până am reuşit să le facem să le fie frică – domesticire se numeşte – dar majoritatea nu pot scăpa de frică şi mi-e teamă că nici nu vor scăpa vreodată. Când animalele sălbatice ne atacă, e din pură disperare. Simt că nu au alternativă.

— Într-o barcă? Haideţi, domnule Patel, e greu de crezut!

— Greu de crezut? Ce ştiţi despre greu de crezut? Vreţi ceva greu de crezut? Vă spun eu ceva greu de crezut. E un secret bine ţinut printre administratorii de grădini zoologice din India faptul că în 1971 Bara, ursul polar, a scăpat de la grădina zoo din Calcutta. Nu s-a mai auzit niciodată de Bara, nici poliţia, nici vânătorii, nici braconierii, nici altcineva. Bănuim că trăieşte pe malurile râului Hugli. Atenţie, dacă mergeţi la Calcutta, domnule: dacă mirosiţi a sushi s-ar putea să plătiţi scump! Dacă aţi lua oraşul Tokyo şi l-aţi întoarce pe dos, aţi fi uimiţi de toate animalele care ar cădea din el: bursuci, lupi, şerpi boa, varani, crocodili, struţi, babuini, capibara, porci mistreţi, leoparzi, lamantini, rumegătoare. Nu există nicio îndoială în mintea mea că girafe şi hipopotami sălbatici trăiesc în Tokyo de generaţii fără să-i vadă nimeni. Ar trebui să comparaţi toate lucrurile care vi se lipesc de talpa pantofilor când mergeţi pe stradă cu ce vedeţi în cuştile de la zoo