nu putuse fi gonit, dar îi fusese impus un jurnalist, un puțoi care nu se jena să-l ia peste picior și să-l învețe pe el, marele savant, cum e cu marxismul în lingvistică. Ignorasem aceste semne, considerîndu-le accidente fără importanță. „Chestia asta nu poate să rămînă așa, îi spusei Matildei. Răspundem de soarta culturii și a învățămîntului și dacă nu reacționăm, vom avea ceea ce ni se cuvine, adică exact ceea ce merităm.” „Ce vrei să faci?” mă întrebă ea de astă dată doar zîmbind sceptică, vrînd parcă să spună că de făcut, firește, se putea face orice, dar rezultatul ea îl cunoștea dinainte. „Să vorbesc cu marele poet, să-i spun că trebuie să protesteze și că noi îl vom susține.”

Matilda lăsă ziarele, își aprinse și ea o țigară și între noi se așternu o tăcere. În cele din urmă îmi spuse ca un avertisment: „Mai gîndește-te!” „M-aș mai gîndi, îi răspunsei gîndindu-mă, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Dacă mîine ne vom pomeni la catedră cu cine știe ce ginecolog sau inginer de poduri și șosele, o să fie prea tîrziu.” „Treaba ta, îmi spuse, vezi să n-ai o surpriză începînd chiar cu titularul pe care vrei să-l aperi.” „Ce surpriză?” „De unde să știu eu? Tot ce știu e că trăim vremea surprizelor. În orice caz, continuă ea repede, ca să nu-i cer amănunte, nu uita să-l întrebi de ce consideră el marxismul nedemn de a fi citat într-o prelegere de filozofie!” Avusese în glas tonalități necruțătoare, pe care i le auzeam pentru întîia oară și tresării. „În cultură, îi răspunsei, un gînditor, dacă nu e liber, nu mai e om de cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu truditor într-o profesie ca oricare alta, care nu solicită opțiuni individuale.” „În orice profesie ca oricare alta, zise ea cu ironie (își amintise cum rostise ea însăși aceste cuvinte în ziua cînd mă mutasem la ea?), se cer opțiuni individuale. Poți să faci o casă urîtă sau una frumoasă, asta are o mare importanță pentru aspectul estetic al unui oraș. De ce e frumos Parisul? Fiindcă bulevardele și casele lui au fost resistematizate în urma unei opțiuni a baronului Haussmann.” „Bine, zisei, și întrucît absența lui Marx într-o prelegere trebuie să determine Bucureștiul să ia catedra unui vestit poet și filozof? Era suficient un avertisment.” „Și de unde știi că nu i s-a dat? Sînt patru luni de-atunci. Întreabă-l, mai zise ea de astă dată cu un glas pașnic, discută cu el…”

Capitolul X

Într-adevăr, marele poet nu suferea de nici o sciatică, îmi deschise el însuși și spre surpriza mea mă întîmpină cu un reproș: „În sfîrșit, zise, ai catadicsit și dumneata să mă onorezi cu o vizită.” „N-am îndrăznit, dom’ profesor, să vă deranjez neinvitat”, îi răspunsei. „Uite că ai îndrăznit, zise el, și îmi face mare plăcere. De cînd am fost dat afară de la universitate, vechii mei discipoli m-au și părăsit, de unde pînă atunci mă agasau zilnic cu vizitele lor. Oricît am filozofa pregătindu-ne de moarte, nu ne pregătim deloc, ideea e o pură vanitate a gîndirii, care ne sugerează falsa certitudine că prin filozofie putem trece bine înarmați Marele Prag, ți-o spun cu majuscule. În fața morții nu mai ești nimic, nu mai ești poet, ești un simplu om care trebuie să dispară… Totdeauna m-am uitat cu neliniște la tabloul lui Sandro Botticelli, în reproduceri, căci originalul e la New York, care înfățișează împărtășania sfîntului Jérôme… Cei din jur, în special preotul, îi întinde agresiv lingurița cu o expresie neascunsă de satisfacție că el e viu, gras și sănătos în timp ce sfîntul va fi în curînd mort, deja, cu paloarea pe chip, cu privirea rătăcită… nu mai e sfînt, ci un biet bătrîn muribund, întru totul în ghearele morții neîndurătoare… Desfrînații, prin cinismul lor, continuă marele poet în timp ce ne așezam în fotolii, sînt mult mai bine pregătiți, pe ei nu i-a exaltat această viață pe care au scuipat de-atîtea ori în toiul petrecerilor lor deșănțate, încît apariția celei cu coasa și cu rînjet perpetuu le provoacă cel mult un nou hohot de rîs descreierat și un ultim scuipat aruncat Aceleia drept în figură…”

Chipul marelui poet nu exprima însă nici regret, nici amărăciune și mi se păru că niciodată nu-l văzusem atît de senin și de spiritualizat. Rămaserăm cîtva timp tăcuți. Așadar eu eram ultimul care aflam și foarte tîrziu că i se luase catedra. În ceea ce îi privea pe discipolii lui, mă simțeam indignat. Chiar așa, îl și părăsiseră? Era adevărat, nu i se dăduse marelui poet și filozof să bea dintr-odată o cupă de cucută, ca lui Socrate, dar i se dăduse s-o bea cu încetul, să moară adică în fiecare zi, un supliciu existențial care și începuse să-i atingă (acestui iubitor al luminii și al corolelor de minuni ale lumii) fibra lui cea mai ascunsă. Ce însemnau ultimele lui cuvinte, aducea un elogiu desfrînaților? „Sper, dom’ profesor, zisei, că nu sînteți, adică nu vă simțiți în postura lui Faust, care își regretă o tinerețe petrecută în asceză și studiu (gîndind: «v-ați bucurat de glorie, deși ați avut și detractori care însă nu v-au tulburat exaltările spiritului, v-ați bucurat de onoruri, v-ați căsătorit și aveți și o fată și, după cîte am auzit, soția vă adoră și acum…»). De altfel, continuai, Faust e un personaj nesărat, absolut neinteresant, după ce redevine tînăr continuă să nu trăiască nimic, fiindcă el nu se implică în tragedia Margaretei, la sfîrșit îl vedem cum se cară spre noi aventuri. Ce fel de aventuri? Nu poți spune niciodată clipei: oprește-te, sînt fericit, atîta timp cît Mefisto stă lîngă tine, să înmoaie brațul adversarului, ca să-l răpui tu cu ușurință.” „Nu în asta constă mitul faustic, zise marele poet deodată înviorat. E o reînviere a mitului dionisian, a eternei întoarceri și a trăirii în afara tragediei. Goethe iubea Grecia antică, dar în