Lăsară săniile la poalele dealului și-i dădură ocol toți patru, cercetînd zăpada cu băgare de seamă. Dar nicăieri nu văzură urme, nici noi, nici vechi. Prin urmare, de la căderea zăpezii, nimeni nu urcase și nu coborîse dealul.

ÎN IURTA PĂRĂSITĂ

Ușa de pîslă a iurtei, care dădea spre miazăzi, era închisă și legată pe dinafară. Așadar, iurta era goală. Exploratorii dădură pîsla la o parte și intrară înăuntru. Iurta părea locuită. Lîngă peretele din spate stăteau rînduite frumos lăzile expediției, cu diferite instrumente, colecții și cu lucrurile mai de preț. Tot aici atîrnau armele, cartușierele, hainele tovarășilor lor, iar lîngă pereții laterali erau făcuți sul sacii lor de dormit. În mijlocul cortului, în vatră, se afla un morman de cenușă, iar pe un tripied atîrna ceainicul; alături erau o grămadă de lemne și vreascuri. După înfățișarea iurtei se putea crede că vînătorii n-au plecat pentru multă vreme.

Îngrijorarea noilor sosiți spori și mai mult. Își putură da seama că tovarășii lor nu plecaseră nici la vînătoare și nici ca sa dea o raită prin împrejurimi, deoarece atît armele, cît și sacii de dormit rămăseseră în iurtă. Altă explicație nu putea fi decît că niște dușmani necunoscuți — fiare sau oameni — îi atacaseră prin surprindere undeva prin apropierea iurtei, lîngă ghețari bunăoară, sau în tundră, la poalele dealului, iar cîinii, pierzîndu-și stăpînii și fiind chinuiți de foame, pieriseră sau fugiseră. Dar dacă o hoardă primitivă atacase iurta, cum de rămăseseră neatinse lucrurile?

Cînd cercetară mai atent avutul rămas, constatară că ceainicul, armele ca și toate lucrurile erau acoperite de un strat de praf. Makșeev ridică capacul ceainicului: ceaiul rămas prinsese mucegai. Nu mai încăpea îndoială că iurta fusese părăsită de mult.

— Dar asta ce-o mai fi? întrebă Kaștanov, arătînd un obiect ciudat de lemn, ce se afla pe una din lăzi și pe care nu-l observase pînă atunci.

Se adunară toți în jurul lăzii și cînd colo ce sa vadă? O figurină înfățișînd un mamut, cioplită grosolan în lemn. Figurina era acoperită de dungi groase, castanii și de un strat de grăsime, încît ți-era silă s-o atingi.

— Să se fi apucat Igolkin de sculptură, ca să-i mai treacă de urît? se întrebă Papocikin.

— Da’ de unde! zise Makșeev. Acesta este fără îndoială un idol. E mînjit cu sîngele și grăsimea animalelor ucise, ca un fel de ofrandă. L-or fi găsit pe undeva tovarășii noștri.

— Da, figurina asta și urmele pe care le-am descoperit pe nisip dovedesc că aici trăiesc oameni primitivi, conchise Kaștanov.

— Să știți că ei i-au ucis sau i-au rănit pe tovarășii noștri! exclamă Gromeko.

— Dar de ce or fi lăsat neatinse lucrurile?

La un moment dat, Makșeev luă figurina, ca s-o examineze mai bine, și spre uimirea tuturor găsiră dedesubtul ei două scrisori frumos împăturite. Kaștanov le desfăcu în grabă și începu să citească cu glas tare.

În prima scrisoare, datată în 25 septembrie, se spunea:

„Vă înștiințăm că sîntem prizonierii unor sălbatici care au apărut pe neașteptate în tundră. Au pus mîna pe noi prin surprindere, cu două săptămîni în urmă, cînd ne aflam dezarmați în ghețar, unde ne duseserăm să controlăm magazia, și ne-au luat cu ei în pădure. De cort și magazie nu s-au atins, dar nu ne-au îngăduit să luăm nimic cu noi; cîinii ne-au urmat. Nu ne fac nici un rău, ne dau de mîncare, ba ne țin în mare cinste, socotindu-ne pesemne vrăjitori sau zei, dar de eliberat nu ne eliberează. Ne păzesc cu strășnicie și ne-au luat cizmele și aproape toate hainele. Ei umblă goi pușcă, trăiesc în colibe făcute din prăjini și blănuri, nu cunosc focul, iar carnea o mănîncă crudă. Armele lor — sulițe, săgeți și cuțite — sînt din os și lemn. Hoarda, formată în cea mai mare parte din femei, numără mai bine de o sută de oameni; femeile vînează deopotrivă cu bărbații. În hoardă sînt puțini bărbați și aceștia sînt plăpînzi; în schimb femeile sînt trupeșe și viguroase. Trupul lor este acoperit cu un păr destul de des și la înfățișare seamănă cu niște maimuțe mari (fără coadă), dar știu să vorbească. Noi am început să le înțelegem graiul. Am aflat că ei socotesc cortul nostru drept un lăcaș al zeilor și se duc acolo să se închine. Am profitat de asta ca să trimitem răvașul de față, ca o ofrandă unui zeu. Ne-au făgăduit să-l lase în cort. Cînd ne-au răpit, ne-au dus spre sud-est, în jos, pe rîul peste care am trecut cînd ne-am dus după mamutul ucis, cale de vreo cincizeci-șaizeci de kilometri. Nădăjduim că veți izbuti să ne eliberați fără vărsare de sînge, făcîndu-i să creadă că sînteți niște zei. Aduceți-ne haine călduroase, chibrituri și tutun. Am petrecut vara cu bine și am strîns în magazie multe provizii.

Borovoi, Igolkin.”

Scrisoarea a doua fusese scrisă la 2 noiembrie:

„S-a făcut frig și ninge destul de des. Sălbaticii noștri se pregătesc să migreze spre sud, unde e mai cald, Noi facem foc ca să frigem carnea și să ne încălzim. Sălbaticii se tem de foc și acum ne venerează și mai mult. Ne păzesc îndeosebi femeile, cărora le sîntem pe plac, fiind mai chipeși și mai viguroși decît bărbații din tribul lor. Aceștia însă ne-ar ajuta cu dragă inimă să fugim. Răvașul acesta va fi ultimul, deoarece sălbaticii nu se vor mai duce la iurtă. Dar mergînd spre sud, probabil de-a lungul aceluiași rîu, vom lăsa răvașe prin tufe, în locurile unde vom poposi peste noapte, sau în drum, ca să ne dați de urmă. Dacă nu vom izbuti să scăpăm prin vreun șiretlic cu ajutorul bărbaților, cînd veți ajunge aproape, dați-ne de știre prin focuri de armă. Veniți fără a vă ascunde, trăgînd. salve în aer, ca să-i înfricoșați pe sălbatici și să-i siliți să vi se supună. În cel mai rău caz, răniți cîteva femei. Nu ne pierdem