de pe platforme aflate la zece metri înălţime într-un metru de apă?

Urechea lui Rudy era lipită de uşă. Lumânarea de ceară i se topea în mână.

– Zvonuri. Vocea aridă, joasă şi practică avea un răspuns la toate. Şcoala noastră este una dintre cele mai bune care există. E mai bună decât cele de talie mondială. Scopul nostru este să formăm un grup de elită de cetăţeni germani…

Rudy nu mai putu îndura să asculte.

Şterse ceara lumânării de pe mână şi se îndepărtă de fâşia de lumină ce intra prin crăpătura uşii. Când se aşeză jos, flacăra se stinse. Prea multă mişcare. Întunericul cuprinse camera. Singura lumină disponibilă era cadrul alb şi dreptunghiular – conturul uşii de la bucătărie.

Aprinse un alt chibrit şi apoi lumânarea. Mirosul dulce de foc şi carbon.

Rudy şi surorile lui au lovit uşor câte o piesă de domino şi le-au privit pe toate căzând până când turnul din mijloc se prăbuşi. Fetele aclamară.

Kurt, fratele lui mai mare, intră în cameră.

– Arată ca nişte cadavre, zise el.

– Poftim?

Rudy se holbă în sus, la chipul întunecat, dar Kurt nu răspunse. Auzise discuţia aprinsă din bucătărie.

– Ce se-ntâmplă acolo?

Răspunse una dintre fete. Cea mai mică, Bettina. Avea cinci ani.

– Sunt doi monştri, zise ea. Au venit după Rudy.

Din nou, puiul de om. Atât de pătrunzător!

 

Mai târziu, când oamenii în jachete au plecat, cei doi băieţi, unul de şaptesprezece, celălalt de paisprezece, şi-au găsit curajul de a intra în bucătărie.

Rămaseră în uşă. Lumina le pedepsi ochii.

Kurt vorbi:

– Îl iau?

Mama lor avea braţele întinse pe masă. Palmele îi erau îndreptate în sus.

Alex Steiner îşi înălţă capul.

Era greu.

Expresia lui era aprigă şi hotărâtă – un stejar doborât.

O mână de lemn îndepărtă aşchiile care-i erau părul şi făcu mai multe încercări să vorbească.

– Papa?

Dar Rudy nu se îndreptă spre tatăl lui.

Se aşeză la masa din bucătărie şi luă mâna mamei sale.

Alex şi Barbra Steiner nu dezvăluiră ceea ce se discutase în timp ce piesele de domino cădeau ca nişte leşuri în camera de zi. Măcar dacă Rudy ar fi ascultat în continuare, doar pentru câteva minute…

În săptămânile următoare, şi-a spus – insistent chiar – că, dacă ar fi auzit restul conversaţiei din acea seară, ar fi intrat mult mai devreme în bucătărie. „Voi merge, ar fi zis. Vă rog, luaţi-mă, sunt gata acum.”

Dacă ar fi intervenit, poate că totul ar fi fost altfel.

TREI POSIBILITĂŢI 1. Alex Steiner nu ar fi suferit aceeaşi pedeapsă ca Hans Hubermann. 2. Rudy ar fi plecat la o şcoală îndepărtată. 3. Şi, poate, ar fi supravieţuit.

Cruzimea sorţii însă nu i-a permis lui Rudy Steiner să intre în bucătărie la momentul oportun.

Se întorsese la surorile şi la piesele de domino.

Se aşezase jos.

Rudy Steiner nu pleca niciunde.

Imaginea lui Rudy dezbrăcat

Fusese o femeie.

Stând în picioare, în colţ.

Avea cea mai groasă coadă împletită pe care o văzuse vreodată. I se întindea pe spate şi, uneori, când şi-o aducea peste umăr, parcă stătea la pândă ca un animal supraponderal pe pieptul ei colosal. De fapt, totul la ea era amplificat. Buzele, picioarele. Dinţii îmbrăcaţi. Avea o voce puternică, directă.

– Komm, i-a instruit. Veniţi! Staţi aici.

Prin comparaţie, doctorul era ca o rozătoare care chelea. Era mic şi sprinten, mergând de colo-colo prin biroul şcolii cu mişcările sale de om nebun, dar totuşi calculate şi afectate. Şi era răcit.

Dintre cei trei băieţi, era dificil de spus care şovăi mai mult să-şi dea hainele jos când li se ordonă să o facă. Primul se uită de la profesorul în vârstă la asistenta uriaşă şi la doctorul pitic. Cel din mijloc privea în jos, spre picioare, iar cel din stânga se considera norocos că se afla în biroul şcolii, şi nu pe o alee întunecată. Asistenta, hotărî Rudy, era o sperietoare.

– Cine-i primul? întrebă ea.

A răspuns profesorul-supraveghetor, Herr Heckenstaller. Era mai mult un costum negru decât un om. Faţa lui era o mustaţă. Examinând băieţii, alese rapid.

– Schwartz.

Extrem de stânjenit, nefericitul Jürgen Schwartz îşi descheie uniforma. Rămase numai în pantofi şi lenjerie de corp. O rugăminte zadarnică se citea pe chipul lui de neamţ.

– Şi? întrebă Herr Heckenstaller. Pantofii?

Îşi scoase pantofii şi şosetele.

– Und die Unterhosen, zise asistenta. Şi chiloţii.

Atât Rudy, cât şi celălalt băiat, Olaf Spiegel, începuseră şi ei să se dezbrace acum, dar nici pe aproape de nuditatea periculoasă în care se afla Jürgen Schwartz. Băiatul tremura. Era cu un an mai mic decât ceilalţi doi, însă mai înalt. Când şi chiloţii fură îndepărtaţi, rămase cumplit de umilit în biroul mic şi rece. Respectul de sine îi era undeva la nivelul gleznelor.

Asistenta îl privi semnificativ, cu braţele încrucişate peste pieptul nimicitor.

Heckenstaller le ordonă celorlalţi doi să se mişte mai repede. Doctorul îşi scărpină scalpul şi tuşi. Răceala îl omora.

 

Cei trei băieţi dezbrăcaţi au fost examinaţi pe podeaua rece.

Îşi acoperiră organele genitale cu palmele şi tremurară precum viitorul.

 

Printre tuse şi fornăieli, doctorul le cercetă respiraţia.

– Inspiră.

Un fornăit.

– Expiră.

Alt fornăit.

– Braţele întinse acum. Tuşi. Am zis întinse.

Urmă o criză îngrozitoare de tuse.

Aşa cum fac oamenii, băieţii se uitau mereu unul la altul pentru un semn de compasiune reciprocă. Nici vorbă de compasiune. Toţi trei îşi îndepărtară anevoie mâinile de pe penisuri şi întinseră braţele. Rudy nu simţea că face parte dintr-o rasă superioară.

 

– Treptat, reuşim, îl informă asistenta pe profesor, să creăm un nou viitor. Va fi o clasă de nemţi evoluaţi fizic şi intelectual. O clasă de ofiţeri.

Din nefericire, predica fu întreruptă atunci când doctorul se îndoi şi tuşi din toate puterile pe hainele abandonate. Lacrimi îi umplură ochii şi Rudy nu se putu abţine să nu se întrebe.

„Un viitor nou? Ca el?”

În mod înţelept, nu o rosti cu voce tare.

Examinarea se termină şi el reuşi să execute primul său „Heil Hitler” nud. În mod oarecum pervers, a trebuit să admită că nu i-a displăcut cu totul.

 

Despuiaţi de orice demnitate, băieţilor li s-a dat voie să se îmbrace din nou şi, în timp ce erau poftiţi afară din birou, auziră conversaţia purtată în onoarea lor.

– Sunt puţin mai mari decât în