Asistenta a fost de acord.

– Primul şi al treilea.

Cei trei băieţi rămaseră în faţa uşii.

Primul şi al treilea.

– Primul ai fost tu, Schwartz, zise Rudy. Apoi, l-a chestionat pe Olaf Spiegel. Cine a fost al treilea?

Spiegel făcu câteva calcule. Se referise la al treilea la rând sau la al treilea examinat? Nu conta. Ştia ceea ce îşi dorea să creadă.

– Tu ai fost, cred.

– Rahat, Spiegel, tu ai fost.

O MICĂ GARANŢIE Bărbaţii cu jachete ştiau cine era al treilea.

În ziua ulterioară celei în care vizitaseră strada Himmel, Rudy stătea pe prispă cu Liesel şi îi povesti toată tărăşenia în cele mai mici detalii. Cedă şi recunoscu ceea ce se întâmplase în acea zi când a fost scos din clasă. Chiar râseră puţin când veni vorba despre formidabila asistentă şi expresia de pe faţa lui Jürgen Schwartz. Dar, în cea mai mare parte, a fost o poveste a anxietăţii, mai ales când ajunse la vocile din bucătărie şi la piesele de domino ca nişte leşuri.

Zile întregi, Liesel nu se putu descotorosi de acest gând.

Era vorba despre examinarea celor trei băieţi sau, ca să fie sinceră, de Rudy.

Întinsă pe pat, îi era dor de Max, întrebându-se unde era, rugându-se să fie în viaţă, dar undeva, ridicându-se deasupra oricărui lucru, era Rudy.

Strălucea în întuneric, complet dezbrăcat.

Exista o mare groază în acea viziune, mai ales în momentul în care era forţat să-şi îndepărteze mâinile. Era cel puţin tulburător, ca să nu spunem mai mult, dar, dintr-un oarecare motiv, nu se putea abţine să nu se gândească la asta.

Pe cartelele de raţii din Germania nazistă nu era notată şi pedeapsa, dar tuturor le-a venit rândul. Pentru unii, a fost moartea într-o ţară străină, în timpul războiului. Pentru alţii, au fost sărăcia şi vina atunci când războiul s-a terminat şi şase milioane de descoperiri au fost făcute prin toată Europa. Mulţi trebuie să fi văzut pedeapsa venind, însă doar un mic procent a îmbrăţişat-o. O astfel de persoană a fost Hans Hubermann.

Nu ajuţi evrei pe stradă.

Pivniţa ta nu ar trebui să ascundă unul.

La început, pedeapsa lui a fost conştiinţa. Involuntara punere în pericol a lui Max Vandenburg îl măcina. Liesel îi vedea efectiv supărarea stând lângă farfurie în timp ce îşi ignora cina sau alături de el, pe pod, deasupra Amperului. Nu mai cânta la acordeon. Optimismul din ochii lui de argint era rănit şi încremenit. Asta era îndeajuns de rău, însă reprezenta doar începutul.

Într-o miercuri la începutul lunii noiembrie, adevărata lui pedeapsă a sosit în căsuţa poştală. Aparent, păreau a fi veşti bune.

HÂRTIA DIN BUCĂTĂRIE „Suntem încântaţi să vă informăm că solicitarea dumneavoastră de aderare la NSDAP a fost în cele din urmă aprobată…”

– Partidul nazist? întrebă Rosa. Credeam că nu te vor.

– Aşa era.

Papa se aşeză şi citi scrisoarea din nou.

Nu era arestat pentru vreo trădare sau fiindcă i-a ajutat pe evrei sau altceva de acest gen. Hans Hubermann era răsplătit, cel puţin din perspectiva unora. Cum era posibil aşa ceva?

– Trebuie să mai fie ceva.

Era.

Vineri a venit un ordin prin care Hans Hubermann era înrolat în armata germană. Un membru al partidului nazist ar fi fost bucuros să joace un rol pe scena dificilă a războiului, concluziona documentul. În caz contrar, cu siguranţă, ar fi urmat consecinţe.

Liesel tocmai se întorsese de la o şedinţă de lectură cu Frau Holtzapfel. În bucătărie era o atmosferă apăsătoare – aburul supei şi chipurile pustiite ale lui Hans şi Rosei Hubermann. Papa stătea pe un scaun. Mama era aplecată asupra lui în timp ce supa începea să se ardă.

– Doamne, te rog nu mă trimite în Rusia! zise papa.

– Mamă, se arde supa.

– Poftim?

Liesel se grăbi şi o luă de pe plită.

– Supa. După ce reuşi să o salveze, se întoarse şi îi văzu pe părinţii ei adoptivi. Feţe ca nişte oraşe-fantomă. Papa, ce s-a-ntâmplat?

Îi întinse scrisoarea şi mâinile ei începură să tremure în vreme ce o parcurgea. Cuvintele fuseseră bătute cu forţă în hârtie.

CONŢINUTUL IMAGINAŢIEI LUI LIESEL MEMINGER Într-o bucătărie închisă ca într-o cochilie, undeva lângă plită, este o imagine a unei maşini de scris singuratice, uzate. Stă într-o cameră distantă, aproape goală. Tastele sale sunt decolorate şi o foaie albă aşteaptă răbdătoare, dreaptă, în poziţia adecvată. Se unduieşte uşor în adierea care vine dinspre fereastră. Pauza de cafea aproape că s-a terminat. Un teanc de hârtie de înălţimea unui om stă indiferent lângă uşă. Ar putea foarte bine să fumeze.

În realitate, Liesel nu a văzut maşina de scris decât mai târziu, când scria. Se întreba câte astfel de scrisori au fost trimise ca pedeapsă tuturor Hans Hubermannilor şi Alex Steinerilor din Germania – celor care i-au ajutat pe neajutoraţi şi celor care au refuzat să renunţe la copiii lor.

Era un semn al disperării tot mai mari a armatei germane.

Pierdeau în Rusia.

Oraşele lor erau bombardate.

Aveau nevoie de mai mulţi oameni şi de modalităţi de a-i recruta, iar în cele mai multe cazuri, slujbele cele mai rele cu putinţă erau date celor mai răi oameni cu putinţă.

În timp ce ochii ei cercetau hârtia, Liesel putea vedea masa de lemn prin găurile formate în literele bătute cu forţă. Cuvinte ca „obligatoriu” şi „datorie” erau tipărite pe pagină. Saliva îi inundă gura. Simţi impulsul de a vomita.

– Ce-i asta?

Răspunsul lui papa fu calm:

– Credeam că te-am învăţat să citeşti,