Nu vorbea cu furie ori sarcasm.

Era vocea pustiirii, replica expresiei de pe chip.

Liesel se uită la mama.

Rosa avea o mică tăietură sub ochiul drept şi, într-un minut, faţa ei ca de carton se rupse. Nu în centru, ci în dreapta. Se întinse ca un arc până la bărbie.

DOUĂZECI DE MINUTE MAI TÂRZIU: O FATĂ PE STRADA HIMMEL Se uită în sus. Vorbeşte şoptit.– Cerul este lin azi, Max. Norii sunt moi şi trişti, şi… Se uită în altă parte şi îşi încrucişează braţele. Se gândeşte la papa al ei care va merge la război şi îşi strânge jacheta pe trup.– Şi e frig, Max. Atât de frig…

Cinci zile mai târziu, Liesel, credincioasă obiceiului de a cerceta vremea, nu avu ocazia să vadă cerul.

La uşa vecină, Barbra Steiner stătea pe treapta din faţă a casei, cu părul ei pieptănat îngrijit. Fuma o ţigară şi tremura. În drum spre ea, Liesel se opri când îl văzu pe Kurt ivindu-se. Băiatul ieşi şi rămase lângă mama lui. Când o văzu pe fată, o strigă:

– Vino, Liesel! Rudy o să iasă în curând.

După o scurtă ezitare, se îndreptă spre ei.

Barbra fuma.

O încreţitură de scrum se balansa la capătul ţigării. Kurt o luă, o scutură, inhală, apoi i-o dădu înapoi.

Când ţigara fu terminată, mama lui Rudy îşi ridică privirea. Îşi trecu o mână prin buclele îngrijite ale părului.

– Şi papa al nostru pleacă, zise Kurt.

Apoi, linişte.

Un grup de copii bătea mingea pe stradă, lângă Frau Diller’s.

– Când ei vin şi îţi cer unul dintre copii, explică Barbra Steiner neadresându-se cuiva anume, trebuie să spui da.

ÎN PIVNIŢĂ, LA NOUĂ DIMINEAŢA Şase ore până la rămas-bun:– Am cântat la un acordeon, Liesel. Al altcuiva. Închise ochii.– Am avut un succes…

Nepunând la socoteală paharul de şampanie din vara trecută, Hans Hubermann nu consumase nicio picătură de alcool timp de un deceniu. După aceea a venit noaptea de dinaintea plecării la instrucţie.

După-amiază, s-a dus la Knoller cu Alex Steiner şi au rămas destul de mult, până seara. Ignorând avertismentele nevestelor, amândoi bărbaţii au băut până la uitare. Faptul că proprietarul localului, Dieter Westheimer, le-a oferit băuturi gratuite a fost un alt motiv pentru a uita de cumpătare.

Se pare că atunci când încă era treaz, Hans a fost invitat pe scenă, să cânte la acordeon. În mod adecvat, a cântat Duminica sumbră – cântecul infam al sinuciderii din Ungaria – şi, cu toate că a stârnit tristeţea pentru care era faimos, publicul aplaudă cu putere.

Liesel îşi imagina scena şi sunetul. Gurile erau pline. Halbe goale de bere erau brăzdate de spumă. Burduful acordeonului a oftat, iar cântecul s-a terminat. Gurile pline cu bere l-au aclamat şi l-au chemat să revină la bar.

După ce au reuşit să-şi găsească drumul spre casă, Hans nu reuşea să bage cheia în uşă. Aşa că a bătut. În mod repetat.

– Rosa!

Era uşa greşită.

Frau Holtzapfel nu era încântată.

– Schwäne! Asta nu-i casa ta. Împingea cuvintele prin gaura cheii. Cealaltă uşă, Saukerl prost!

– Mulţumesc, Frau Holtzapfel.

– Ştii ce poţi să faci cu mulţumirile, mâncă-n fund ce eşti!

– Mă scuzaţi.

– Doar du-te acasă.

– Mulţumesc, Frau Holtzapfel.

– Nu tocmai ţi-am spus ce să faci cu mulţumirile?

– Mi-aţi spus?

(E uimitor ce poţi pune cap la cap dintr-o conversaţie în pivniţă şi o şedinţă de lectură în bucătăria unei bătrâne respingătoare.)

– Dispari!

Când, într-un sfârşit, sosi acasă, papa se îndreptă nu spre pat, ci către camera lui Liesel. Rămase clătinându-se în uşă şi o privi dormind. Ea se trezi şi se gândi imediat că este Max.

– Tu eşti? întrebă fata.

– Nu, zise el. Ştia exact la ce se gândea. E papa.

Se retrase din cameră şi ea auzi paşii care coborau către subsol.

În camera de zi, Rosa sforăia cu avânt.

Aproape de ora nouă în dimineaţa următoare, în bucătărie, Liesel primi un ordin de la Rosa:

– Dă-mi găleata aia de acolo.

O umplu cu apă rece şi se duse cu ea spre subsol. Liesel o urmă, într-o încercare zadarnică de a o opri.

– Mamă, nu poţi!

– Nu pot? O privi scurt, de pe trepte. Mi-a scăpat ceva, Saumensch? Tu dai ordinele pe-aici, acum?

Amândouă stăteau complet nemişcate.

Fata nu răspunse nimic.

– Mă gândeam eu.

Continuară să coboare şi îl găsiră pe spate, printre cearşafurile stropite cu vopsea. I se păruse că nu merită salteaua lui Max.

– Acum, să vedem – Rosa ridică găleata – dacă e viu.

– Isuse Hristoase din ceruri!

Apa formase o pată ovală, de la jumătatea pieptului până la cap. Părul îi era lipit într-o parte şi până şi de pe gene îi curgea apă.

– Pentru ce-a fost asta?

– Beţivan bătrân!

– Isuse…

Aburi i se ridicau straniu din haine. Mahmureala lui era vizibilă. I se cocoţă pe umeri şi rămase acolo ca un sac de ciment ud. Rosa mută găleată din mâna stângă în dreapta.

– Ai noroc că pleci la război, zise ea. Ridică degetul în aer şi nu ezită să-l agite. Altfel te-aş fi omorât cu mâna mea, ştii asta, nu?

Papa îşi şterse apa de pe gât.

– Chiar trebuia să faci asta?

– Da. Trebuia. Începu să urce treptele. Dacă nu eşti sus în cinci minute, primeşti altă găleată.

Rămasă în pivniţă cu papa, Liesel îşi făcu de lucru curăţând apa în exces cu nişte cearşafuri.

Papa vorbi. Cu mâna udă, o făcu pe fată să se oprească. O apucă de braţ:

– Liesel? Chipul lui se agăţa de al ei. Crezi că e în viaţă?

Liesel se aşeză.

Îşi încrucişă picioarele.

Cearşaful ud, pătat de vopsea îi umezea genunchiul.

– Sper, papa.

Părea un lucru atât de stupid de zis, atât de evident, dar aparent nu prea existau alte variante.

Ca să spună ceva semnificativ şi să-şi alunge gândurile legate de Max, se aplecă şi vârî un deget în mica băltoacă de apă de pe podea.

– Guten Morgen{15}, papa.

În loc de răspuns, papa