„Nu știu, dom’ profesor, mi-am încheiat și eu vizita posomorît. Trebuie să vă întoarceți la catedră. Oricum, noi vom reacționa.” „Care noi?” zise marele poet atent, dar fără să mă privească. „O să aflați!” „Bine, faceți ce credeți, dar dacă e să acționați inutil și în schimb să înfruntați doar riscurile, ar fi mai bine să nu acționați.” „E bine să știm și noi la ce ne putem aștepta de-aici înainte, odată pentru totdeauna. Bineînțeles că pentru nici unul dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar în cazul dumneavoastră n-are rost să-l calculăm.”

Mă simțeam mult mai inflamat decît arătasem. N-aș putea să spun pe ce se baza instinctul meu, care mă îndemna să nu accept anomalia, căci așa îmi părea situația care se crease la facultate în urma îndepărtării marelui poet și filozof. Anomalia, anormalul, nu e o fatalitate și n-are durată, condiția să-l facem să dispară e să nu-l acceptăm și mai ales să nu cedăm tentației de a-l justifica prin recurgerea la principii înalte. Această din urmă gîndire anticipează primul meu contact cu unul din cei pe care îi numisem noi. Era un tînăr de vîrsta mea, numit la facultate odată cu mine și cu care mă și împrietenisem. De la el auzisem despre marele poet o formulă… mai tîrziu, după moartea și reintegrarea poetului în circuitul cultural, această formulă avea să constituie subterfugiul general al acelei reintegrări… Idealism? Agnosticism?… Da’ de unde! Filozofia lui e tot poezie, e o metaforă poetică. E stupid să căutăm confirmarea teoriei plusvalorii într-o operă poetică inspirată de sentimentul misterului existențial. Plin de respect pentru marele poet și filozof, acest tînăr, marxist convins dar cu spiritul critic rămas intact, caustic, inteligent, avînd darul formulărilor memorabile, încerca astfel să-l ferească pe șeful catedrei noastre de loviturile pe care el parcă le știa, deși nu-mi spusese niciodată nimic clar în acest sens, dar eu înțelesesem din unele tăceri ale sale, din unele expresii cum ar fi un de, hm, sau bietul dom’ profesor, că nu era sau nu va fi bine de bietul dom’ profesor… La el mă gîndii să mă duc îndată ce marele poet închise ușa în urma mea.

Îi dădui un telefon, stătea departe de centru și s-ar fi putut să nu-l găsesc acasă. „No, bădie, acasă ești?” îl întrebai cu un puternic accent ardelenesc, recunoscîndu-i vocea la aparat. „Acasă mi-s, tu ești, Petrini?” „Da, ce făceai?” „Citeam!” „Pot să te deranjez?” „Pentru un prieten, musai să lași cititul, căci el este un om viu și mișcătoriu, în timp ce cartea stă liniștită acolo unde o pui și nu dă semne de supărare că o părăsești. Vino! Mintenaș mă îmbrac și ieșim la o preumblare.” Vorbea adesea astfel, persiflîndu-i pe ardeleni, deși era el însuși ardelean. Încercam și eu acest limbaj cînd mă întîlneam cu el, dar numai atunci, fiindcă n-aveam talentul de a-mi strecura ironia la adresa cărturarului neaoș ardelean cum făcea el, imitîndu-i de fapt gîndirea, și bineînțeles că n-aveam nici un haz. Mai știam ceva, că Ion Micu (căci așa îl chema, și cînd se prezenta adăuga și particula Klein iritîndu-i pe unii, căci ei credeau o clipă că o fi descendent al marelui Inocențiu, și cînd aflau că nu…) cînd folosea acest jargon era la el un semn că își păstra neatinsă și ascunsă adevărata gîndire, pe care n-o expunea oricui, încît mă bucuram cînd vedeam că îl părăsește pentru mine și discută normal: semn de prețuire și prietenie. Nu știam de ce, dar avea asupra mea un ascendent… nu-mi dădeam seama în ce consta, dar nu numai că nu mă supăra, ci în mod bizar parcă chiar simțeam că mi-era necesar. Poate pentru că dintre toți universitarii era singurul care îmi sugera certitudinea că putea răspunde la orice întrebare pe care i-aș fi pus-o, în acei ani cînd de pretutindeni răsăreau semne de întrebare? El era singurul liniștit, destins, ironic, adesea sarcastic chiar și cu cei bătrîni, care, foarte nervoși, preferau să nu-i dea replica, sau poate că nici n-o aveau atunci pe loc… Era membru de partid, fost utecist în ilegalitate, n-avusese deci timp să-și ia licența, fusese totuși numit direct asistent la Litere, unde, îmi spunea el, n-avea să stea mult, pasiunea lui fiind presa literară… Lecțiile îi erau încărcate de glume pe care studenții serioși nu i le apreciau, în schimb rîdeau ceilalți… Vorbind de pildă de Caragea Vodă, expediase astfel analiza marxistă a acelei domnii, care s-ar fi caracterizat prin ciuma care îi poartă numele (Ciuma lui Caragea) și prin faptul că acel domnitor ar fi pus biruri grele pe femeile ușoare (ceea ce era riguros exact). Studenții serioși ridicaseră stilourile din caiete. „Să scriem asta?” întrebase unul posomorît, parcă indignat… Într-o zi venise de la București în vizită în orașul nostru un membru al Biroului politic, însărcinat cu învățămîntul și cultura. Că de ce nu știm încă rusește? ne întrebase el sever după ce ne adunase pe toți în aula universității. Ne citase la un moment dat în timpul conversației libere pe care o avusese cu noi un proverb rusesc în rusește, apoi văzînd că nimeni nu l-a înțeles, ni-l tradusese în româneasca lui nu atît stricată, cît marcată dezagreabil de un dublu accent, evreiesc și în același timp rusesc. „Dar dumneavoastră, cînd aveți de gînd să învățați românește?” răspunsese atunci Ion Micu, creînd cu seninătate un moment penibil de tăcere, căci liderul nu avusese în primele clipe replică: apoi se înfuriase. „Cunosc eu acest gen de intelectuali foarte mîndri de drăcușorul mic-burghez care zace în ei și care își scoate cornițele ori de cîte ori e vorba de lucruri serioase.” Ion Micu îi replicase: „În orice caz văd că și dumneavoastră gîndiți prin sistemul