și grupuri de copii cu clopoței. Ba nu, mă înșel… Copiii ăștia cu clopoței, despre care vă vorbesc, au fost aici cu o altă ocazie. Tot la un festival…

— Și acum, îl întrerupse Dumitru, pentru că m-au adus din nou treburile pe aici, m-am gîndit să trec să-l văd și să-i mulțumesc. Pe doctor Martin, vreau să spun.

Ușierul clătină hotărît din cap.

— Dînsul n-a fost la festival. Poate vreți să spuneți doctor Williams. Dînsul se ocupă de lucrurile astea, întruniri și festivaluri. Veniți cu mine, adăugă îndreptîndu-se spre o ușă laterală. Să nu plece, că tocmai acum s-a terminat consiliul.

Ajunși în coridor, ușierul grăbi brusc pasul.

— Nu că aș avea ceva contra, începu Dumitru ținîndu-se după el, dar, vedeți, eu venisem pentru doctor Martin. Marele predicator și taumaturg. Venisem să-i mulțumesc pentru miracol.

Ușierul se opri și întoarse mirat capul.

— Pentru miracol? repetă el. Atunci nu-i doctor Williams. Dumnealui e cu activitatea socială și culturală.

— Trebuie să fie doctor Taubes, dar dînsul nu vine la birou decît dimineața.

— Dar doctor Martin? întrebă sfios Dumitru. Eu pe el voiam să-l văd…

— Nu mi-l aduc aminte, făcu ușierul, scărpinîndu-se distrat pe creștet. Ce fel de om e?

— Ah, începu Dumitru cu fervoare, întinzînd larg brațul, e ca un profet! Înalt, frumos, cu sprîncenele negre și groase și niște ochi înflăcărați. Vorbește cu foc și inspirat.

— Nu știu cine ar putea fi, făcu ușierul. Poate cineva din comitet. Haideți cu mine, că acum s-a terminat ședința. Vă spune doctor Williams cine e.

Intrînd, se fîstîci deodată și rămase lîngă ușă, răsucind pălăria în mînă. În jurul unei mese lungi se aflau vreo zece bărbați. Cîțiva întoarseră într-o doară capetele spre ușă, apoi își văzură de treabă. Dar cum Dumitru continua să tacă, curînd simți toți ochii ațintiți asupră-i. Aproape fără să-și dea seama, făcu un pas înainte și începu:

— Nu știu care dintre dumneavostră își mai aduce aminte de mine, căci au trecut de-atunci patru ani. În această sfîntă biserică s-a îndurat Dumnezeu de Thecla și de mine și a făcut un miracol. Venisem pentru festival, cînd, deodată, văd cum încep miracolele. Bolnavi de tot felul stăteau în rînd, care mai de care mai bolnav – bolnavi de inimă, de astmă, de reumatisme – și prin rugăciune și concentrare se vindecau unul după altul, se vindecau văzînd cu ochii.

Cineva de la masă se plecă spre doctor Williams și-i șopti:

— Asta a fost, desigur, la 8 februarie.

Dar doctor Williams parcă nici nu l-ar fi auzit. Rămăsese cu ochii ațintiți asupra lui Dumitru, silindu-se să-l înțeleagă, să ghicească ce voia să spună, să ghicească mai ales anumite cuvinte sub pronunția stîlcită de emoție.

— Cînd mi-a venit și mie rîndul și mi-a pus mîna pe frunte, am simțit ca un foc arzînd în locul inimii. Dar nu era vorba de mine. Eu nu sufeream de nimic, eu venisem aici pentru festival. Dar Thecla suferea de astmă, suferea de copilă, n-o putuse vindeca nici un doctor din lume. „Nu e pentru mine, i-am spus, e pentru soția mea, Thecla. Suferă îngrozitor de astmă. Puteți face ceva pentru ea?” „Eu nu pot face nimic, mi-a răspuns. Dar Dumnezeu e atotputernic. Ai vreun lucru de-al ei?” „Am o fotografie”, i-am spus. Și am scos fotografia asta.

Dumitru așeză pălăria pe covor, căută în portmoneu și scoase o fotografie. Apoi făcu cîțiva pași către masă, ținînd fotografia în așa fel ca s-o poată vedea toți.

— Așa a făcut și el atunci, în biserică. Și a strigat: „Femeia asta tînără și frumoasă suferă și se ofilește. E departe de noi. Cît e de departe?” m-a întrebat. „Să cam fie la două mii de mile”, i-am răspuns. Și atunci, doctor Martin și-a împreunat mîinile.

— Stai un moment! l-a întrerupt doctor Williams. De unde știi că era Martin? Cine ți-a spus?

Vorbise nervos, aproape cu severitate și Dumitru amuți încurcat.

— Cine ți-a vorbit de Martin? De unde știi că era el? întrebă pe neașteptate un bărbat cu desăvîrșire chel, care fumase pînă atunci îngîndurat, cu capul rezemat de speteaza scaunului și ochii pe jumătate închiși.

— Toată lumea din biserică știa că e doctor Martin, spuse Dumitru, prinzînd curaj. Ilustrul predicator și taumaturg. Doctor Martin, cel care vindecă prin concentrare și rugăciune și, cu ajutorul Iui Dumnezeu, face miracole în atîtea sfinte biserici.

— Nu putea fi el, îl întrerupse doctor Williams. El n-avea nici o putere. Nici n-a stat mult pe la noi.

— Doctor Martin…, stărui Dumitru. Cel care vorbea înflăcărat ca un profet și aplica telepatia la credință.

— Ar fi mai bine să-i spunem adevărul, vorbi cu gravitate cineva de lîngă fereastră.

Dumitru întoarse capul spre el, așteptînd.

— Prietene – începu doctor Williams împreunîndu-și mîinile și apropiindu-le o clipă de față, ca și cum ar fi vrut să se roage – căile Domnului sînt nepătrunse, dar trebuie să afli adevărul. Așa-zisul doctor Martin nu era nici doctor în teologie și nici n-avea vreo putere taumaturgică. Mai mult: nu era un om cinstit și cu frica lui Dumnezeu.

— Nu cred! strigă deodată Dumitru.

Dar îi fu rușine de strigătul lui, care împietrise pentru o clipă întregul grup, și tăcu brusc, roșind.

— A fost o mare încercare pentru noi toți, vorbi domnul de lîngă fereastră. Acest zis Martin ne-a compromis campania de vindecare prin rugăciune.

— Pregătisem o campanie pe scară întinsă, adăugă doctor Williams zîmbind amar. Dar, evident, cînd a izbucnit scandalul cu Mrs. Blith…

— A încercat să-i stoarcă o mare sumă de bani, explică domnul de lîngă fereastră.

— O sumă considerabilă, continuă doctor Williams. Această Mrs. Blith avea o singură fată și fata era paralitică.

— Paralizie infantilă, preciză cineva.

— A fost o mare lovitură pentru biserică, reluă doctor Williams. A fost arestat, și la proces a recunoscut tot.

— Drept să vă spun, asta mi-a plăcut, vorbi un tînăr foarte palid, cu ochelari fumurii. La proces s-a comportat ca un adevărat creștin… Dugay ăsta!

— Numele lui adevărat este Dugay, îl întrerupse cineva. E de origine canadian.

— Îl cheamă Dugay, continuă tînărul. Asta o știu pertinamente[1].