Lettke zâmbi:

— Cunoașterea înseamnă putere.

— Dumneavoastră o spuneți. Desigur că am fi putut să îi accesăm contul, să listăm toate discurile cumpărate.

— Sigur.

Colegul făcu o grimasă:

— Ei, da, mergea și așa. Și ca să fiu sincer… nu știu dacă aș fi îndrăznit.

Și plecă. Lettke privi în urma lui și își spuse: Poate că tu nu. Eu, da.

•••

A doua zi seara, în timp ce pedala spre casa Mariei, Helenei i se părea că bicicleta se opunea, că i se înmuiaseră picioarele și că roțile se rostogoleau într-un noroi invizibil, foarte clisos.

Dar în cele din urmă ajunse. Marie tocmai îl alăpta pe micuț, care o privi cu coada ochiului pe Helene. Îi povesti despre verișoara lui Otto, Irmgard, care era căsătorită cu un țăran din Renania, pe care îl cunoscuse prin Forumul german și căreia ieri îi căzuse o bombă englezească direct pe cocină. Nu explodase, dar îi omorâse totuși jumătate din porci.

— Oh! o compătimi Helene.

— Imaginează-ți duhoarea dacă ar fi și explodat! Ar fi trebuit să fie evacuată toată zona!

Amândouă izbucniră în râs închipuindu-și scena.

— Acum du-te, spuse Marie. Arthur al tău se prăpădește după tine.

Așa că urcă la Arthur, dar fără a mai trăi senzația că ajunge într-un refugiu situat în afara lumii. De exemplu bombe lansate din avioane puteau pica oricând. Asta nu mai era o posibilitate teoretică. În comunicatele interne ale agenției, care nu mai înfrumusețau știrile ca la televizor, ci prezentau situația fără menajamente (cauză din care și erau strict confidențiale), se vorbea despre „fortărețele aeriene” americane, care puteau transporta mai multe bombe și mai departe decât orice alt tip de avion. Era doar o chestiune de timp până când și Weimarul va ajunge țintă.

Într-adevăr Arthur părea să ardă de dorul ei, dar ea nu îi mai acceptă dezmierdările, îi îndepărtă mâinile și întrebă:

— Tu chiar mă iubești cu adevărat?

— Da, răspunse el fără ezitare. Firește că te iubesc.

— M-ai ține astăzi în brațe?

— Cât vrei tu, răspunse el.

În brațele lui putu în sfârșit să plângă. Îi făcu bine. Era ca și cum astfel se scurgea din ea groaza că fusese descoperită.

— Vrei să îmi povestești? întrebă după un timp Arthur.

— Ce să îți povestesc?

— De ce plângi.

Helene își puse mâinile pe brațele lui, care o strângeau. Nu, nu voia să îi povestească. Nu voia să povestească nimănui ce i se întâmplase, cu atât mai puțin lui Arthur. Era un secret oribil, pe care ea îl împărțea cu acest Lettke și cu nimeni altcineva.

În schimb, îi povesti despre mama ei și despre încercările acesteia de a o combina cu cineva. Și nu, astăzi nu se mai putea culca cu Arthur. I se părea că fusese promisă altcuiva și prin asta obligată, cel puțin să încerce să își recâștige printr-o dureroasă abstinență fecioria.

Ar fi trebuit să scrie în sfârșit acest afurisit de raport, care între timp îi părea că echivala cu mutarea unui munte cu mâinile goale.

Dar în loc să facă asta, încerca să înțeleagă lista cheltuielilor și călătoriilor Cäciliei Schmettenberg, de când se căsătorise, și pricepea tot mai puțin. La sfârșitul săptămânii schițase o hartă și marcase o cronologie, foarte clare, dar nu găsea niciun sens. Această femeie călătorea mult și de cele mai multe ori singură, dar de ce? Ce făcea în locurile în care călătorea? Ce căutase ea atunci la Weimar?

Nu ținea un jurnal personal, în orice caz nu pe computer. Vorbea mult la telefon, în special cu soțul ei, de mai multe ori pe zi, dar și cu o mulțime de alte persoane, un număr negestionabil de contacte. Scria SMS-uri puține, doar mesaje foarte scurte și banale: „Confirm întâlnirea ora 10” sau „Vin cu primul tren”, sau „Vești bune. Mai mult diseară”.

Rezolva afaceri în numele soțului? Posibil. Dar era puțin probabil să găsească aici material compromițător suficient de substanțial pentru a o sili să își desfacă picioarele.

Ce căutase atunci la banca din Weimar? Revenea mereu la această întrebare, se învârtea în jurul ei neîncetat, cum pipăi cu limba o gaură dintr-un dinte.

Exact în acel moment computerul lui scoase un sunet amintindu-i printr-un mesaj de programarea din această după-amiază la dentist.

Ciudată coincidență.

Privi mesajul ca și cum nu ar fi știut până atunci că exista așa ceva. De fapt el nu folosea agenda pentru programări a telefonului, dar programările la medic erau înregistrate automat.

Tresări. Simți că ochii i se măreau.

Calendarul cu întâlniri!

•••

— Calendarul cu întâlniri? repetă Helene mirată.

Se părea că devenise o obișnuință pentru Lettke să o rețină din treburile ei când îi trecea lui prin cap și să o cheme la el în birou de fiecare dată când nu îi ieșea vreo căutare.

— Am făcut programarea la dentist prin telefon, îi explică Lettke. Computerul mi-a amintit de ea. Asta înseamnă că întâlnirea nu este memorată de fapt în telefon, nu?

— Așa este, se memorează în tabela ÎNTÂLNIRI TELEFON. În telefon nu se salvează aproape nimic.

— Asta înseamnă că toate întâlnirile și programările tuturor oamenilor sunt salvate aici la noi?

— Firește. Sau cel puțin ale celor care folosesc calendarul de întâlniri al telefonului.

Lettke dădu din cap:

— Și cum se face că eu nu știu asta?

Helene ridică din umeri. Era o întrebare bună. Se prea poate ca Lettke să nu fi avut o idee proastă vrând să învețe programarea, ca să devină un analist mai capabil.

— Trebuie să mă învățați cum să valorific aceste tabele, îi ceru Lettke agitat, arătând cu mâna spre computer: Toate întâlnirile unei anumite persoane, într-o anumită perioadă, toate întâlnirile de un anumit fel și așa mai departe.

Helene ezită.

— Mai întâi trebuie să văd structura tabelului și să fac câteva probe, îi spuse ea. Nu am mai lucrat cu astfel de tabele.

— Nu este de mirare, dacă nici analiștii nu știu că există așa ceva, zise Lettke și eliberă masa în dreptul tastaturii.

Helene cercetă structura tabelului, care părea destul de simplă. În afara câmpului cu numerele de telefon, care era esențial, mai