În sfîrșit, în a douăsprezecea zi de drum, ajunseră într-o regiune unde numai în preajma tufelor și în pădure se mai vedeau niște pete de zăpadă, așa încît fură nevoiți să tragă săniile pe covorul de frunze uscate care acoperea cărarea. Pe la amiază găsiră din nou un bilețel, din care aflară, că după o zi de drum vor ajunge probabil într-o poiană întinsă, unde hoarda va rămîne pentru iernat, afară numai dacă zăpada n-o va alunga mai departe.

Exploratorii priveau cu mare atenție în jur, pentru ca să nu se pomenească nas în nas cu sălbaticii rătăciți prin împrejurimi; unul dintre călători, însoțit de Generalu, mergea înaintea săniilor în chip de cercetaș.

Peste noapte poposiră într-o poieniță nu departe de rîu. Îndată ce terminară de mîncat, Makșeev și Kaștanov plecară înainte în recunoaștere. După ce merseră vreo trei kilometri, auziră în fața lor o larmă ciudată și niște strigăte; se furișară pînă la marginea unei poieni mari și văzură în partea opusă tabăra oamenilor primitivi.

Aceasta cuprindea douăsprezece colibe conice făcute din prăjini acoperite cu piei de animale sălbatice și așezate circular, la o mică distanță una de alta, cu ușile spre interiorul cercului; în centru se afla a treisprezecea colibă, mai mică, lîngă care ardea un foc puternic. Era mai mult ca sigur că în colibă se aflau tovarășii exploratorilor. Judecînd după dimensiunile celorlalte colibe, Makșeev ajunse la concluzia că hoarda număra vreo sută de adulți.

În cercul format de colibe nu se vedeau decît copii„care alergau mai tot timpul în patru labe, semănînd cu niște maimuțe negre, fără coadă. Ei se jucau, săreau, se hîrjoneau și se încăierau, scoțînd țipete ascuțite. La intrarea unei colibe ședea pe vine un om adult, care și el semăna cu o maimuță. Examinîndu-l prin binoclu, constatară că trupul său era acoperit cu păr de culoare închisă. La chip aducea cu un australian, dar avea maxilarele mai proeminente, iar fruntea foarte îngustă. La față era negricios și purta o barbă mică, neagră, ceea ce însemna că era bărbat.

După puțin timp, din aceeași colibă apăru un alt om; ca să poată ieși, el îi dădu brînci celui de la intrare. Acesta se aplecă înainte și sări în picioare alături de omul care ieșise. Exploratorii observară că acesta din urmă era mai înalt, avea umerii și șoldurile mult mai late și de aceea, în comparație cu el, cel dintîi părea un băiețandru. Sălbaticul ieșit din colibă nu era chiar atît de hîd și purta plete lungi, care îi ajungeau pînă la umeri. Părul de pe corp era mai rar, îndeosebi pe piept, care prin forma sa dovedea că acest sălbatic e femeie.

Ea se îndreptă spre coliba din mijlocul cercului; mergea aplecată puțin înainte, legănîndu-se. Mîinile îi atîrnau pînă aproape de genunchi, iar mușchii brațelor și picioarelor erau foarte dezvoltați. Ajunsă aproape de coliba prizonierilor, femeia îngenunche în fața focului, întinse mîinile într-un gest de implorare și apoi intră în colibă de-a bușilea.

— S-a dus în vizită la tovarășii noștri! spuse Kaștanov.

— Ce-ar fi să profităm de faptul că în tabără se află numai cîțiva oameni, ca să-i înștiințăm de venirea noastră? propuse Makșeev.

— Cum să facem? Nu ne putem apropia fără a fi văzuți!

— Tragem un foc, două, din pădure. O să ghicească ei tîlcul, doar ei înșiși ne-au propus să procedăm astfel.

— Dar sălbaticii n-or să intre în sperieți?

— Nu cunosc armele de foc și nu-și vor da seama de cele ce se întîmplă.

— Ce ne facem însă dacă pornesc în căutarea noastră?

— Nu cred s-o facă. Vor fi înspăimîntați și nu vor îndrăzni.

— În cazul acesta, hai să încercăm!

Exploratorii se afundară în pădure și traseră un foc de armă, iar peste cîteva minute, un al doilea. Pe urmă se înapoiară la punctul lor de observație,de!a marginea pădurii.

Întreaga tabără intrase în panică. Lîngă fiecare colibă se aflau cîțiva adulți, mai ales femei și copii de toate vîrstele. Priveau toți în direcția de unde răsunau misterioasele bubuituri și vorbeau ceva între ei. Lîngă foc stăteau prizonierii, goi pînă la brîu. Pantalonii li se făcuseră zdrențe; pielea lor bronzată devenise tuciurie, iar părul le era în mare neorînduială și le crescuseră bărbile.

Priveau și ei spre pădure; pe chipurile lor se putea citi bucuria și surprinderea.

Deodată, ca și cînd ar fi fost înțeleși dinainte, ei se întoarseră în direcția de unde răsunaseră detunăturile și ridicară mîinile. În această clipă, toți sălbaticii căzură în genunchi și-și lipiră frunțile de pămînt Se așternu o liniște mormîntală. Atunci Igolkin se ridică în picioare, își făcu mîinile pîlnie și strigă:

— Aproape toți bărbații hoardei au plecat azi dimineață la vînătoare, departe de aici, iar mîine vor porni într-acolo și femeile, ca să-i ajute la împărțirea și transportarea prăzii. În tabără nu vor rămîne decît bătrînii și copiii. Atunci puteți veni să ne eliberați. Aduceți-ne rufe și haine. La dumneavoastră totul e în ordine, v-ați întors teferi toți? În semn că m-ați înțeles, trageți un foc de armă dacă totul e în regulă și două focuri dacă lucrurile nu stau tocmai bine.

Makșeev făcu cîțiva pași înapoi și trase. Auzind detunătura, Igolkin ridică iarăși brațele, iar oamenii, care în timp ce prizonierul striga se ridicaseră în picioare și-l priveau nedumeriți, se prosternară din nou.

Lăsîndu-i puțin în această poziție, Igolkin se întoarse cu fața spre foc și începu să cînte cu glas tare un cîntec vesel marinăresc. Sălbaticii se tîrîră mai aproape și, adunîndu-se roată în jurul focului, scoteau exclamații de uimire. Pesemne că pînă atunci prizonierii lor nu mai făcuseră ceva asemănător.

Makșeev numără în totul vreo cincizeci de adulți, în majoritate femei. În schimb, tinerii și copiii se puteau număra pe degete. Ei stăteau jos sau în picioare, în afara cercului format de adulți. Pe chipurile lor se putea vedea cît de mult le plăcea cîntecul lui Igolkin. Adulții erau însă uluiți, ba chiar speriați.

După ce cîntă vreo zece minute, Igolkin ridică din nou mîinile, apoi se îndreptă spre colibă, urmat de