de imagini care face parte din opiumul popoarelor: drăcușor, cornițe… Or, noi, marxiștii, știm că nu există draci și nici fii de-ai lor, drăcușori…” „Dumneata ești marxist?” îl întrerupsese liderul, ca și cînd ar fi fost convins că are în față un impostor. Micu surîsese candid: „Da, ca și dumneavoastră!”

Îl găsii gata îmbrăcat să ieșim, totuși, mai întîrziarăm, nu voia să plece, se uită de cîteva ori discret la ceas și nici de vorbit nu avea chef, sau mai bine zis se gîndea la ceva, tăcut, și pe chip cu acea expresie de iritare pe care o avem toți la un rendez-vous, cînd sîntem puși să așteptăm pe cineva care a depășit cu mult sfertul academic. Se plimba prin birou și mă întreba cîte ceva, eu îi răspundeam, dar el nu avea aerul că m-a auzit. Întru tîrziu, după vreun ceas, se auzi la intrare cheia răsucindu-se în ușa apartamentului și apăru Ivona, soția lui, care intră în birou fără un surîs că își vedea soțul, fără o tresărire că avea un musafir. Lucra la cotidianul local al partidului, fusese și ea utecistă în ilegalitate, dar fără să fi fost închisă, cum se întîmplase cu soțul ei. Femeie tăcută, fără să fie placidă, o brunetă, stătea și asculta conversația fără să intervină, nu pentru că n-ar fi avut ce spune, dar parcă tot timpul se gîndea la altceva, care, fără s-o obsedeze, îi acapara totuși gîndirea. Cînd deschidea gura, o făcea ca să-și contrazică, în felul ei absent, soțul, sau să-i spună că are niște telefoane de dat și o să treacă în hol, unde într-adevăr nu mai termina de vorbit. Cînd era prezentă, întîlnirea mea cu Micu era stricată. „Mi-ai dat telefon că vii, nu că întîrzii”, zise Ion liniștit, fără reproș. „Am mai avut treabă”, zice ea cu un glas alb, fără să mai adauge ceva, de pildă să explice de ce a telefonat atunci că vine, sau de ce n-a telefonat că întîrzie. „Ai avut necazuri?” „Nu!” „Eu ies cu Petrini să facem o plimbare.” Mai tîrziu am aflat că el o iubea, iar ea nu, însă o iubea mai mult decît se putea bănui, iar ea nu-l mai iubea deloc cînd îl cunoscusem eu și mă întrebam dacă îl iubise vreodată. Mă întrebam chiar cum dracului o fi arătat atunci, în timpul idilei, căci dacă arătase ca și acum, sau pe-aproape, de ce se îndrăgostise el de ea atît de tare? O pereche mai nepotrivită nici că se putea imagina (întrebarea populară „ce-o fi găsit la ea” ți se punea îndată ce-i vedeai împreună), cu toate că Ivona nu era deloc urîtă, însă un anumit voluntarism în felul ei de a fi, vocea puțin îngroșată, care nu ascundea nimic, nu sugera nimic, poate doar un dispreț fără adresă precisă, o făceau net antipatică: dispreț de ce? Al unei gîndiri adînci, al unei sensibilități deosebite? Nimic! Doar siguranța de sine, vag stupidă, a omului comun… Și totuși, ea avea să-l părăsească în cele din urmă, firește pentru un altul, și Ion să sufere mulți ani, după aceea, deși se recăsătorise el însuși, aproape imediat, cu o studentă pasionată ca și el de literatură, de altă rasă decît Ivona, dar… firește, a apărut și un dar, însă ceva mai tîrziu; fapt e că alături de ea, Ion ar fi putut s-o uite atunci pe Ivona, dar n-o uitase, mai vorbeau încă la telefon, discutau chestiuni practice, cum ar fi de pildă starea timpului și că Ion să nu iasă fără să-și pună la gît un fular gros… Într-o zi ea chiar i-a trimis acasă un pește… Dar despre istoria cu acest pește o să mai am, poate, timp să vorbesc…

Ion era un tip afectuos în prietenie; cînd ne plimbam, de pildă, mă lua de braț, lucru care mă jena. „Ioane, îi spusei degajîndu-mă, marele poet nu suferă de nici o sciatică, acum vin de la el, a fost dat afară de la catedră fiindcă n-a acceptat să deschidă cursurile cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov. Nu trebuie să-l părăsim!” „E prea tîrziu, răspunse el îndată, semn că știa totul. E prea tîrziu, repetă, în locul lui a fost numit domnul Roșu Decebal, care prin numele lui a lăsat să se înțeleagă unde trebuie că e roșu și în gîndire, iar cu prenumele că e un neaoș urmaș al marelui rege dac. Națiunea, ne învață Iosif Vissarionovici Stalin, deocamdată nu va dispărea, încît e nevoie încă de naționaliști roșii ca domnul Decebal, ce-a înfrînt popoare multe, de jos și de pe cal…”

Ăstuia îi ardea să fie el spiritual într-un asemenea moment, deși, e adevărat, ironia lui nu infirma starea mea de spirit, ci căuta doar să-mi sugereze că inflamarea gîndirii nu ne duce spre decizii raționale. Dar înțelesei că aprobase, în sinea lui, hotărîrea. Ai fi zis că, în ciuda ironiei, avea de pe acum o anume simpatie pentru profesorul Roșu Decebal. Era firesc! Făceau parte din același partid, căci nulul profesor se înscrisese prin primăvară… Totuși continuai: „Ioane, numirea unui dentist în postul de decan nu mă deranjează. În general, orice numire de acest gen a unor personalități politice, dar care au totuși o cultură, în locul, să zicem, unor titulari nu prea străluciți și mai ales compromiși în vechiul regim, în orice caz reacționari fățiși, cum era fostul decan, are un sens. Dar să dai afară un mare poet și filozof care are dificultăți în adaptarea sa la noul regim, mi se pare un scandal.” „Petrini, spuse el atunci sever, observînd pesemne că începusem să ridic vocea, revoluția, ea însăși, e un scandal. Noi, care o facem, spunem că e un lucru înălțător, deși cei lucizi știu că e o maladie, dar nu sîntem noi vinovați că am moștenit o societate bolnavă… În mod fatal, curentul care se creează împotriva mentalității vechii societăți ia cu sine pe toți cei care nu acceptă să-și însușească noile principii. Nu există revoluție pașnică, chiar dacă ea, să zicem, nu e sîngeroasă.” „Există