existau câmpuri cu data, ora, durata și întâlnire, cu descrierea respectivă, plus un câmp pentru alarmă (dacă se dorea ori nu avertizarea) și un câmp rezolvat. Urmau câteva câmpuri pentru întâlniri repetabile. Pentru a le înțelege, ar fi fost nevoie să citească instrucțiunile, dar pentru valorificări erau neinteresante.

Tastă o interogare care listă toate programările lui Lettke din luna curentă: era vorba de una singură, cea de astăzi, la dentist. Ea extinse interogarea la întreg anul, dar găsi doar câteva programări: la medic, dentist, o rezervare la hotel și câteva rezervări la trenurile spre Erfurt și Jena.

Faptul că ea le văzu păru a nu îi fi deloc pe plac lui Lettke, care interveni imediat:

— Da, bine, cred că am înțeles.

Cu asta o îndepărtă de la computer, o conduse la ușă și nici nu mai așteptă să dispară.

Până să ajungă în biroul său, Helene revăzu în minte tot ce făcuse pentru Lettke până acum și ajunse la concluzia că acesta căuta ceva și tare i-ar fi plăcut să știe ce.

•••

Era foarte aproape. Se afla la doar o interogare distanță de a afla marele secret al acestei femei, de a o prinde cu mâța în sac, de a și-o supune. Simțea asta cu o îmbătătoare certitudine și se opri cu degetele deasupra tastaturii, pentru a degusta plăcerea momentului.

De fapt, era incredibil. Era incredibil să își imagineze că practic calendarele cu întâlniri ale tuturor germanilor se aflau la dispoziția lui. Acum. În acest moment. Oricând. Dacă se gândea cât efort îl costase și de ce întâmplare fericită fusese nevoie pentru a arunca doar o privire în calendarul cu întâlniri al colegului Dobrischowsky…

Și acum? Cu doar o interogare corectă…

Vedea mereu oamenii folosind calendarele. De ce nu? Era comod. Le erau întotdeauna la îndemână. Ce naiba, și el probabil că ar fi procedat la fel, dacă nu ar fi fost interzis să intre în agenție cu telefonul. Ca angajat al NSA era cvasi-forțat să folosească un calendar din hârtie pentru datele întâlnirilor.

Deci, prima încercare. Lăsă degetele să îi zboare pe taste:

 

SELECTEAZĂ DIN DATE TELEFON

TOT (dată, oră, întâlnire)

PENTRU (

Întâlnire =»~Schmettenberg«

)

 

În toate funcțiile de căutare, tilda indica faptul că noțiunea căutată nu se găsea la început, ci undeva într-un câmp. Nu știa dacă această regulă era valabilă și aici, dar va constata acum.

Sistemul porni. Apărură primele rânduri, câmpul se umplu rapid și continuă… continuă… Lettke ridică speriat mâna de pe tastatură. Erau mii de rânduri!

Evident. Schmettenberg, soțul ei, era unul dintre cei mai importanți industriași ai Reichului. Era firesc să aibă întâlniri cu oameni.

Opri interogarea și privi ultimele rezultate. Discuție H. Schmettenberg – citi el, ori Convorbire telefonică A. Schmettenberg, Meier, Rahn. Și așa mai departe.

Oricum era clar: tilda făcea exact ce trebuia.

Reluă interogarea și tastă data care îl interesa:

 

SELECTEAZĂ DATE TELEFON

TOT (data, ora, întâlnire)

PENTRU (

ÎNTÂLNIRE =»~Schmettenberg«

ȘI

Data = 12.7.1939

)

 

Porni căutarea.

La început nu se întâmplă nimic, pe ecran apăru doar un indicator care arăta un progres lent.

Apoi apăru o linie-rezultat. Una. Iar dedesubt FINAL EVALUARE.

Și citi:

 

12.7.1939 10:15 Frau Schmettenberg pentru imobilul

Kirschbachstr. 23

 

Interesant. Deci Cäcilia Schmettenberg a fost la Weimar fiind interesată de un imobil. De aceea se întâlnise cu cineva. Cu cine?

Completă interogarea cu numărul de telefon:

 

TOT (data, ora, întâlnire, număr telefon)

 

Apoi scrise numărul de telefon și căută persoana căreia îi aparținea. Desigur ar fi putut să o facă mai elegant, dar mergea și așa.

Era vorba despre un anume Dieter Hellenbrandt, în prezent caporal în divizia 164 infanterie, pe atunci încă referent la filiala Reichsbank din Weimar, competent pe afaceri imobiliare și arianizare.

Arianizare!

Pe Lettke îl pufni râsul. Deci asta era!

Interogă cartea funciară, căută adresa Kirschbachstraße 23 din Weimar: Casa aparținuse Irmei Rosenblatt și fusese vândută în anul 1938 – nu în aprilie, ci în iulie și nu lui Schmettenberg, ci unei firme, Kleisthammer GmbH, cu sediul în Berlin, pentru 12 400 Reichsmark, un preț infim.

Deci Cäcilia nu avusese succes la Weimar. Dar descoperi că avusese succes în ziua următoare la Nürnberg. Și de mai multe ori la München – două locuințe și o fabrică de îmbuteliat băuturi. Și așa mai departe. Pe măsură ce îi urmărea călătoriile, se lămurea: soții Schmettenberg se serviseră zdravăn de pe urma arianizării și pentru că domnul industriaș avea și alte obligații, își trimitea soția să pună mâna pe imobilele pe care evreii erau siliți să le predea.

În ceea ce îl privea pe el, procedura era absolut legală.

Firește însă că profitorii arianizării nu vorbeau cu plăcere despre asta. Dar nu era ceva ilegal, ba dimpotrivă. Legi și instrucțiuni având ca obiect înlăturarea evreilor din viața economică și publică existau din 1933 și în fiecare an li se adăugau noi acte normative. Amenințarea Cäciliei Schmettenberg cu dezvăluirea faptului că ea și soțul ei dobândiseră în urma arianizării zeci de imobile și firme la prețuri mici i-ar smulge acesteia cel mult un râs sănătos: dacă evreii erau siliți să vândă, trebuia să existe și cineva care să cumpere!

Dacă el avea nevoie de material compromițător despre ea, trebuia să caute în altă parte.

Dar unde?

Folosi comanda pe care Bodenkamp i-o arătase de la început – cea care afișa toate tabelele. Și erau nenumărate, pe cele mai bizare teme. O listă cu toate bunurile care fuseseră produse ori comercializate în Reichul german. Un tabel cu valorile nutritive ale tuturor alimentelor. O listă cu toate călătoriile cu taxiul, o listă cu toate rezervările de bilete de tren, o listă cu toți câinii înregistrați! Un tabel cu toate bolile venerice declarate. Un tabel cu toate pașapoartele, permisele de conducere și alte documente personale. Un tabel cu toate contravențiile de circulație. Cu toate intrările și ieșirile din țară. Cu toate bunurile importate și exportate. Și așa mai departe.

În ce scop? Ce se putea face cu acestea? Nu era vorba