În urmă cu câteva săptămâni își spusese că aceste date erau păstrate din alte motive – în scopuri statistice, pentru ca economia națională să poată fi condusă mai bine sau pentru alte asemenea scopuri –, după care revenise cu picioarele pe pământ. Se gândise că pentru sarcinile lui – și anume identificarea dușmanilor politici și a altor pericole asemănătoare pentru Reich – era de ajuns să scotocească în arhivele Forumului german și ale corespondenței electronice și să valorifice datele rezultate din convorbiri telefonice și din activitatea bancară, fără a-și mai bate capul cu alte date.

Acum parcă șovăia. Asta datorită faptului că făcea el însuși interogări. Asta îl determinase să privească altfel datele.

Își spunea că poate nici nu existau date neimportante.

Cu cât erau mai multe date despre cetățenii Reichului german, cu atât mai mare era probabilitatea ca, dacă Cäcilia Schmettenberg avea un trecut întunecat, acesta să se afle în aceste tabele.

Trebuia doar să îl găsească. Imediat după ce se va întoarce de la dentist, va începe căutarea.

•••

Seara, Helene se duse iarăși la Arthur, din simplul motiv că îl dorea. Nerăbdătoare, schimbă doar câteva cuvinte cu Marie, apoi urcă la Arthur și se repezi la el imediat ce acesta închise trapa de la intrare.

Și nu întâmpină nicio rezistență, dimpotrivă, el se aprinse imediat, cum iasca aprindea o grămadă de paie. Fără vorbe, tară ezitări, toate grijile fură copleșite de un val de extaz.

La sfârșit rămaseră împletiți unul într-altul, epuizați ca doi îngeri căzuți din cer, ascunzătoarea mirosind ca ei și ca sudoarea ce li se usca pe pielea goală. Arthur îi descâlcea gânditor părul ciufulit și ea îl lăsa să o facă, cu ochii închiși, savurând ceea ce tocmai se încheiase.

— Tu știi la ce visez eu? întrebă el aproape ațipit.

— La ce? zise ea inertă.

— Să fugim amândoi. Să lăsăm războiul în urma noastră, să mergem undeva unde nu ne urmărește nimeni, unde să ne putem construi o viață împreună. O viață adevărată, nu doar câteva ore din când în când, ore furate demenței.

În mintea ei se derulară imagini: ea și Arthur la o masă cu micul dejun, într-o dimineață însorită pe o terasă, privind o grădină luxuriantă ori mergând mână în mână într-o piațetă aglomerată, apoi într-un restaurant dintr-un port, serviți cu pește prăjit de către un chelner.

— Oh, da…, murmură ea. Ar fi frumos.

Ciudat. De unde până unde aceste imagini? Ea nu fusese niciodată la restaurant într-un port.

Apoi se dumiri: erau scene dintr-un film pe care îl văzuse.

— Ai face asta? întrebă Arthur. Ai veni cu mine?

— Da, firește. Dar cum? Și mai ales: încotro?

El se îndreptă brusc, trezind-o din picoteală:

— Încă nu știu cum, dar știu încotro. Spre Brazilia! Mulți oameni au fugit în Brazilia. Și mulți evrei bogați care și-au dat seama la timp că în Germania nu au niciun viitor. Brazilia primește fugari și este o țară mare, tânără, care dispune de toate posibilitățile.

Helene fixă cu privirea tavanul și urmări vinișoarele din structura lemnului.

— Brazilia? Cum să ajungem acolo?

— Există oameni care încă mai scot evrei din Reich. La Bremen ori în Hamburg îi urcă la bordul unor cargoboturi, care pleacă în America de Sud, îi ascund până când vasul iese din apele europene. Arthur o cuprinse în brațe, își afundă fața în părul ei și adăugă melancolic: Imaginează-ți! Am trăi într-un oraș brazilian de la marginea junglei amazoniene, poate printre palmieri, unde cresc banane și portocale. Eu aș putea să predau. Brazilia caută profesori de limbi străine, de filosofie, de științe naturale. Vom găsi noi ceva cu siguranță.

Helene încercă să își imagineze toate acestea, dar nu văzu bananieri și palmieri, ci mai ales multe, multe femei tinere și frumoase, metisele cu sânge fierbinte pentru care se aprinsese unchiul Siegmund. Vedea în fața ochilor fotografiile pe care acesta i le arătase, frumoase cu ochi focoși și cu orhidee în părul bogat și lung, privind cochet spre obiectivul aparatului de fotografiat, cu atitudini provocatoare.

Imaginea lui Arthur aflat în fața unei clase pline cu asemenea fete o simți ca pe o împunsătură în inimă. Ea împotriva acestor nuri, împotriva atâtor ispite?

Nu, nu trebuia să se lase dusă de nas: dacă vor reuși să părăsească Reichul și să ajungă în Brazilia, pe Arthur îl va pierde după mai mult ori mai puțin timp. Lui o să îi pară rău, dar așa se va termina, adică el va fi fericit cu o braziliancă frumoasă și tânără, iar ea are să rămână singură.

Oftă din străfundurile pieptului, un oftat pe care nu putu să îl oprească.

— Da, știu, zise Arthur cu regret. Este doar un vis frumos. Bremen se află la trei sute de kilometri de aici și eu nu știu decât ceea ce mi-a povestit un prieten. Nu am nicio adresă unde să mă pot duce. Este o iluzie. Oftă și adăugă: Dar speranța moare ultima.

Helene îl luă de mână:

— Mi-ar plăcea să trăiesc cu tine oriunde, zise ea cu senzația că tocmai spusese o minciună. Doar tu și cu mine.

În sinea ei își mai spuse că adevărul motiv de tristețe era acela că ea putea să aibă un bărbat ca Arthur Freyh doar pentru că acesta nu avea o altă femeie de care s-ar fi putut îndrăgosti. Numai de aceea ei îi era îngăduită această fericire și chiar dacă aceasta era mică și dificilă, era mai mult decât ceea ce a visat vreodată.

Și ca să se poată bucura măcar de această fericire, trebuia să spere ca războiul să dureze cât mai mult. Și acest adevăr era mai amar decât oricare altul.

Seara, după cină, Eugen Lettke se încuie în camera lui și scotoci în șifonier până găsi manualul de programare.

Într-adevăr, coperta acestuia arăta tot atât de oribil, cum își amintea, dar avusese grijă să aducă o coală de împachetat groasă și cenușie cu care o înveli, o activitate care îi aminti de școală. De