Câteva tăieturi cu foarfeca și câteva benzi adezive îl făcură să nu mai aibă senzația că se murdărea pe mâini ori că se infecta de niscaiva boli scârboase. Paginile nu i se mai păreau atât de îngrozitoare, mai ales datorită faptului că între timp învățase să sară peste deosebit de femininele capitole introductive.

Se gândi la Melitta Schenk, contesă de Stauffenberg, despre care apăruse recent un articol. De anul aceasta lucra la Academia Tehnică a Luftwaffe din Berlin-Gatow și făcea zilnic până la cincisprezece picaje de la patru mii de metri cu aparate ca Ju 87 sau Ju 88, pentru a testa dispozitivele de ochire și computerele pentru țintă pe care le dezvoltase. Nu se simțea jenată pentru că era singura femeie într-o mulțime de bărbați?

După ce se gândi o vreme, ajunse la concluzia că lucrurile nu stăteau așa. Pentru că teoretic o femeie putea oricând să îmbrace pantaloni, fără ca să se considere un lucru ciudat, pe când un bărbat cu fustă nu doar că se făcea de râsul curcilor, dar foarte posibil ajungea în scurt timp la arest. Pozițiile sexelor nu erau simetrice.

De aceea el va păstra cartea aceasta acasă, în mare secret, și o va deschide doar când și când.

Ca acum. Răsfoind partea care trata limbajul de interogare structurat, recunoscu multe dintre elementele pe care i le arătase Bodenkamp și era interesant să le recapituleze cu explicații detaliate.

Era chiar foarte interesant. La un moment dat ridică privirea și constată că era aproape miezul nopții. Citise timp de trei ore, studiase interogări pe care le comparase cu cele pe care le scrise el, citise explicațiile pentru funcții și își imaginase ce se putea face cu acestea. Poate odată îi va cădea fisa și va înțelege ce era cu aceste interogări. Chiar dacă fisa nu va fi un taler de aur, ci doar un pfennig.

Și fiecare sunet scos de fisa care îi cădea îi întărea consternanta bănuială că ei, cei din NSA, valorificau doar o mică parte din posibilitățile pe care le aveau pentru a folosi datele existente.

Puteau să facă mai mult decât ceea ce făceau acum. Mult, mult mai mult.

Închise cartea. Desigur se punea problema dacă îi va conveni să îi atenționeze pe ceilalți și mai ales pe Adamek în legătură cu asta. Mai curând nu. A le mărturisi colegilor și șefului său că până acum nu și-au făcut munca așa cum trebuia nu era o strategie bună.

Dar în scopuri personale această constatare era cu siguranță utilă.

Privi gânditor cartea pe care o ținea în mână. Ce îl frământa? Ce secret dubios putea avea Cäcilia Schmettenberg.

Și atunci îi veni ideea…

•••

A doua zi Helene veni la birou obosită și melancolică. Melancolică era chiar termenul care definea cel mai bine starea ei. Pe de o parte, întreg trupul îi era plin de vitalitate excitantă, un fel de bucurie resimțită aproape ca o febră – da, inițial și ea o luase drept un început de febră, înainte de a fi înțeles că asta avea legătură cu dragostea fizică.

Pe de altă parte, era faptul că putea beneficia de asta, doar atât timp cât Arthur nu își redobândea libertatea. Acest gând nu doar că îi tulbura fericirea, ci i-o otrăvea de-a dreptul, pentru că altă rezolvare nu exista.

Astăzi o așteptau doar câteva sarcini simple. Dar de durată. În mod normal îi plăceau. Pentru că neavând ce face decât să se holbeze la ecran și să urmărească creșterea înceată a unor procente, putea să se adâncească în gândurile ei.

Dar astăzi ar fi preferat să fie altfel. Astăzi prin cap nu îi treceau gânduri pe care ar merita să le urmărească.

Pe la ora zece jumătate sună telefonul. Era firește Lettke.

— Împrospătați-mi memoria, îi ceru el grăbit și fără să o mai salute. Se poate stabili de câte ori cineva a vorbit la telefon cu altcineva, nu? Deci nu o listă cu apeluri, cu data și ora, ci simplu doar un număr.

— Desigur, răspunse Helene. Doar îi mai explicase asta. Sau nu? Grupați selecția după numărul de telefon și apoi folosiți funcția NUMĂR.

— Așa fac! Dar ca răspuns primesc doar o listă de numere. O sută cincizeci de convorbiri, dar nu știu cu cine!

Helene zâmbi:

— Trebuie să puneți numărul de telefon de două ori. O dată numai numărul, apoi încă odată cu funcția NUMĂR.

— De două ori? El păru foarte sceptic. De două ori același câmp?

— Da, firește. Folosiți câmpul în mod diferit. Ea ezită, apoi zise: Să vin la dumneavoastră?

— Nu, nu! Încerc eu. Dacă nu funcționează, te voi suna din nou.

Și închise.

A funcționat, pentru că nu a mai sunat-o. Totuși discuția nu îi ieșea din minte, în timp ce urmărea cum evaluarea ei se târa de la 41 la 42 de procente. Nu cumva acel „Nu, nu!” sunase a panică? De parcă lucra la ceva ce ea nu trebuia să vadă?

Se prea poate, în fond în agenție secretele erau la ordinea zilei. Dar Helene avea senzația că Lettke făcea evaluări care încălcau normele de muncă. Altfel el ar fi trebuit să lase munca de programare în seama programatoarelor, așa cum se făcea de obicei, în loc să se străduiască singur și să riște astfel greșeli de începător.

De fapt, dacă așa stăteau lucrurile, era problema lui, nu o privea pe ea. Ba dimpotrivă, cu cât știa mai multe, cu atât mai rău putea fi pentru ea, dacă Lettke o dădea în bară din cauza unor chestiuni ilegale.

Ea urmări cum procentul crescu la 51 și încercă să se gândească la altceva. De exemplu la Arthur și la pasiunea cu care acesta o iubise ieri.

Din păcate la asta nu se putea gândi fără să se gândească și la frumusețile bronzate, cu pielea mătăsoasă din Brazilia, care pozau aproape dezbrăcate pe plaje, ademenind bărbații arătoși cu priviri fierbinți.

Helene își îndreptă spatele oftând și deschise o nouă comandă: intră