În clipa în care se ridică, îşi dori să plece; simţea că nu mai  putea sta acolo nici măcar un minut. Îşi puse braţul în jurul  umerilor Hermionei, iar ea în jurul taliei lui şi se întoarseră în  tăcere, târându-şi paşii prin zăpadă. Trecură de mormântul  mamei şi surorii lui Dumbledore, înapoi spre biserica  întunecată şi spre portiţa care încă nu se vedea de unde stăteau ei.

Capitolul XVII

Secretul Bathildei

— Harry, opreşte-te!

— Ce s-a întâmplat?

Tocmai ajunseseră la mormântul unui Abbott.

— E ceva acolo. Ne urmăreşte cineva. Sunt sigură. Acolo,  după tufişurile acelea.

Rămaseră nemişcaţi, ţinându-se strâns şi privind atent înspre marginea întunecată a cimitirului. Harry nu văzu nimic.

— Eşti sigură?

— Am văzut ceva mişcându-se, pot să jur că am văzut... Hermione îi dădu drumul, pentru a-şi elibera mâna dreaptă, cu care mânuia bagheta.

— Arătăm ca nişte încuiaţi, sublinie Harry.

— Nişte încuiaţi care tocmai au pus flori la mormântul  părinţilor tăi! Harry, sunt sigură că e ceva acolo! Harry se gândi la O istorie a magiei - se spunea acolo că  cimitirul era bântuit. Dacă era aşa? Imediat auzi un foşnet şi  văzu o porţiune de zăpadă deranjată în tufişul spre care arătase Hermione. Fantomele nu pot împrăştia zăpada.

— E o pisică, spuse Harry după câteva secunde, sau o pasăre. Dacă ar fi fost un Devorator al Morţii, ne-ar fi omorât  deja. Dar hai să plecăm şi să ne punem la loc pelerina.

Ieşiră din cimitir, aruncând priviri pe furiş înapoi. Harry, care nu se simţea chiar atât de optimist pe cât se prefăcuse a fi  atunci când o liniştise pe Hermione, fu cuprins de bucurie când ajunseră la portiţă şi mai apoi pe trotuarul alunecos. Îşi traseră  din nou peste ei Pelerina Invizibilă. Barul era şi mai plin decât înainte: dinăuntru se auzeau mai multe glasuri care cântau colindul pe care îl ascultaseră în apropierea bisericii. Pentru o clipă, Harry se gândi să sugereze să se ascundă în bar, dar,  înainte să spună el vreun cuvânt, Hermione şopti:

— Hai să mergem pe aici - şi îl trase de-a lungul străzii întunecate, pe unde se ieşea din sat, în direcţia opusă celei din  care veniseră. Harry distinse locul unde se terminau casele şi  strada dădea din nou în câmp deschis. Merseră cât de repede avură curaj, trecând pe lângă alte ferestre în care străluceau luminiţe multicolore, cu siluetele brazilor de Crăciun tronând  maiestuoase pe după draperii.

— Cum o să găsim casa Bathildei? întrebă Hermione, care tremura un pic şi se tot uita peste umăr. Harry? Ce zici?

Harry...

Îl trase de mână, dar Harry nu era atent la ea. Se uita spre masa întunecată din capătul şirului de case. O clipă mai târziu,  grăbi pasul, trăgând-o pe Hermione după el, care alunecă puţin  pe gheaţă.

— Harry...

— Uite... uite, Hermione...

— Nu... vai!

O văzu; Vraja Fidelius trebuia să fi murit odată cu James  şi cu Lily. Gardul viu se sălbăticise pe parcursul celor şaisprezece ani care trecuseră de când Hagrid îl luase pe Harry  dintre dărâmăturile răspândite prin iarba înaltă, care ajungea  până la talie. Cea mai mare parte din căsuţă rămăsese în  picioare, deşi era acoperită în întregime de iederă întunecată şi  zăpadă, însă partea dreaptă a etajului fusese distrusă. Harry  era sigur că acolo dăduse greş blestemul. El şi Hermione stăteau în faţa porţii, uitându-se în sus, la ruina a ceea ce trebuia să fi fost cândva o căsuţă ca şi cele din juml ei.

— Oare de ce n-a mai reconstruit-o nimeni până acum?

şopti Hermione.

— Probabil nu poate fi reconstruită, răspunse Harry. O fi  oare ca rănile provocate de Magia Neagră, când nu poţi repara  răul făcut?

Îşi strecură o mână de sub pelerină şi atinse poarta acoperită de zăpadă şi mâncată de rugină, fără să vrea să o  deschidă, de fapt, ci doar să simtă o părticică din casă.

— Doar nu vrei să intri acolo... Pare foarte şubredă, s-ar  putea... Vai, Harry, uite!

Faptul că atinse poarta păru să aibă un efect neaşteptat. Un semn apămse din pământ în faţa lor, ieşind dintre ciulinii şi  buruienile încâlcite, ca o floare ciudată, care creştea foarte repede; pe lemnul acestuia erau înscrise, cu litere aurii,  cuvintele:

„În locul acesta, în noaptea de 31 octombrie 1981,

au încetat din viaţă Lily şi James Potter. Fiul lor, Harry, este în continuare singurul vrăjitor care a supravieţuit blestemului fatal.  Casa aceasta, care nu poate fi văzută de Încuiaţi, a fost lăsată în ruină, ca un monument în amintirea soţilor Potter şi ca mărturie a violenţei care a destrămat această familie.”

Peste tot în jurul acelor cuvinte scrise îngrijit erau multe mâzgălituri ale vrăjitorilor şi vrăjitoarelor care veniseră să vadă  locul unde scăpase Băiatul care Supravieţuise. Unii doar se semnaseră cu Cerneală Veşnică, alţii îşi scrijeliseră iniţialele în  lemn, în timp ce alţii lăsaseră mesaje. Cele mai recente dintre ele, care străluceau peste straturile magice de grafitti de pe parcursul a şaisprezece ani, aveau cam acelaşi conţinut: „Succes, Harry, oriunde ai fi", „Harry, dacă citeşti asta, să ştii că  suntem cu toţii alături de tine!", „Trăiască Harry Potter!".

— Nu ar fi trebuit să scrie pe semn! spuse Hermione indignată. Dar Harry îi zâmbi larg.

— E extraordinar. Mă bucur că au scris pe el. Mă...

Se întrerupse. O siluetă înfofolită venea şchiopătând spre ei,  prefigurându-se pe fundalul luminilor puternice din depărtare,  din scuar. Harry avu senzaţia că era o femeie, deşi era foarte greu de spus. Se mişca încet, de teamă probabil să nu alunece pe zăpadă. Era cocoşată, îndesată şi îşi târşâia picioarele, toate acestea fiind semne ale vârstei înaintate. O priveau, în linişte,  cum venea tot mai aproape. Harry aştepta să vadă dacă avea să  intre într-una dintre căsuţele pe lângă care trecea, dar ştia,  instinctiv, că nu avea să o facă. Până la urmă, se opri la câţiva  metri de ei şi rămase acolo, în mijlocul drumului îngheţat, cu faţa spre ei.

Nu era nevoie ca Hermione să îl ciupească de braţ. Era  aproape imposibil ca acea femeie să