— După cît mă duce pe mine capul, asta vrea să spună: acea sfîntă biserică unde Dumnezeu se îndură și mîntuiește oamenii.

— Dar cum? Dar cum? întrebă Dugay, cuprins parcă de o bruscă fervoare. Cum de se poate mîntui cineva într-o biserică? Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca și mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, ca Dumnezeu a murit, pur și simplu, pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva… Acel „undeva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filozofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendența e o formă a morții. Deci, dacă Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul să se mîntuiască într-o biserică?

Cîtva timp, Dumitru se trudise să-l urmărească, încruntîndu-se, dar obosi repede. Pe nesimțite, fața i se lumină din nou. Apucă voios paharul și-l duse la buze.

— Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin, spuse. Noroc și sănătate. Dar degeaba încercați să mă speriați dumneavoastră, cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las nici eu așa ușor păcălit de o glumă.

Dugay sorbi din pahar, apoi încercă să-și privească tovarășul. Dar parcă efortul i se păru prea mare, pentru că își coborî repede privirile pe masă, le opri o clipă asupra fotografiei, apoi le lăsă să se piardă în gol.

— Ce spuneai? întrebă el tîrziu. Parcă spuneai ceva de Dumnezeu.

— Spuneam că nu mă păcăliți cu una, cu două, repetă Dumitru, silindu-se să pronunțe cît mai corect. Că doară am fost și eu acolo, în Biserica Mîntuirii, cînd făceați miracole. Am avut și eu probe… Uitați-vă la fotografia asta, și arătă apropiindu-și degetul de ea, dar cu mare grijă, să nu cumva s-o atingă. Uitați-vă bine la ea, repetă coborînd glasul. Asta e cea mai bună dovadă că Dumnezeu a fost cu dumneavoastră acum patru ani, acolo în biserică. Uitați-vă bine la ea, insistă.

Dugay apucă fotografia și o apropie mult de ochi, parcă s-ar fi descoperit deodată miop.

— Înțeleg ce vrei să spui. Vrei să spui că omul, în el însuși, e cea mai bună dovadă a existenței lui Dumnezeu, că omul e făcut după chipul și asemănarea Domnului. Așa e?

Dumitru oftă cu tristețe.

— Păcat că nu vă mai aduceți aminte. Dar, firește, ați făcut atîtea miracole. Sute, mii de oameni pe care îi vindecați prin concentrare și credință. Cum să-i mai țineți minte pe toți?!

— Da, e adevărat, vorbi Dugay, așezînd fotografia pe masă. Mi-am cam pierdut memoria. Eram aproape sigur că fata aceasta făcea parte din corul de la Syracuza. Dar asta e altă poveste. Să ne întoarcem la chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De acord: omul oglindește imaginea lui Dumnezeu. Acum uită-te bine la el, la om, nu la Dumnezeu. Uită-te la el: îl găsești așa de viu? Nu-l vezi cum se descompune? Nu, nu te uita la fotografie, spuse observînd că Dumitru rămăsese cu ochii ațintiți asupra chipului soției. Uită-te la oamenii din jurul dumitale. Nu, domnule, exclamă acoperind fotografia cu palma, nu-ți vorbesc de imaginea asta, de soția dumitale!

— Dar tocmai de ea era vorba, se apără Dumitru. Fotografia asta, așa cum o vedeți, e cea mai bună dovadă că Dumnezeu a fost cu dumneavoastră cînd ați făcut miracolul.

Dugay rămase o clipă cu privirile pierdute către bar, apoi apucă resemnat paharul cu bere și sorbi îndelung.

— Sîntem chit, începu el tîrziu. Nu te înțeleg și nu mă înțelegi. Să o luăm deci de la început. Cum spuneai că te cheamă?

— Dumitru. E cam greu de pronunțat.

— Bun. Sîntem siguri măcar de un lucru. Dumneata ești Dumitru. Și fata asta din fotografie e soția dumitale și nu face parte din corul de la Syracuza.

— Nu. Thecla nu cîntă…

— Perfect. Și acum, spune-mi, te rog, unde intervine Dumnezeu? Pentru că, dacă am înțeles un lucru în pușcărie, dacă am înțeles ceva din cele o sută de volume de teologie pe care le-am citit acolo, în pușcărie, am înțeles asta: că Dumnezeu nu intervine în lume. Aș mai spune ceva, dar nu îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absență, politica lui de neintervenție în istorie, mai poate însemna și altceva: că pur și simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvînt: a murit.

— Doamne ferește, exclamă Dumitru, făcîndu-și speriat cruce. Să nu vorbiți așa doctore Martin, să nu vorbiți nici în glumă, că e mare păcat!

— Atunci, despre ce altceva să vorbesc? întrebă Dugay. Asta e singura problemă vitală, singura care mai are sens. După ce-am stat în pușcărie și m-am trezit – vreau să spun: am descoperit că am acces la misterele teologiei – numai problema asta mi se pare vrednică de a fi discutată.

Dumitru îl asculta cu mare atenție.

— Ați făcut și pe acolo miracole, prin pușcărie? întrebă el deodată.

— Miracole? se miră Dugay, înălțîndu-și încet fruntea. Dar cine a vorbit de miracole?

— Miracole prin concentrare și rugăciune, explică Dumitru. Așa ați făcut la Biserica Mîntuirii. Eram acolo, am văzut cu ochii mei oameni de toate vîrstele, suferind de tot felul de boli, și-i vindecați pe rînd, cît ați bate din palme.

— Bine, dar pentru asta am plătit, îl întrerupse Dugay vorbind rar și subliniind apăsat cuvintele. Asta a fost înainte. Și pentru toate păcatele mele de-atunci am plătit. Am stat doi ani în pușcărie și cînd am ieșit am fost zvîrlit la gunoi. Azi nu mai sînt nimic. Nu mai am nici o identitate. Dacă n-ar fi fost teologia care să mă țină în lume, aș dispărea în neant. M-aș topi. Și dumneata îmi amintești de ce-a fost înainte, cînd, în inconștiența și turpitudinea[3] mea, pretindeam că vindec oamenii…

— Îi vindecați cu ajutorul lui Dumnezeu, preciză Dumitru. Prin concentrare și rugăciune.

Dugay îl privi adînc, apoi apucă paharul, îl umplu și bău cu sete.

— În fond, ce vrei dumneata de la mine? întrebă el tîrziu.

— Venisem să vă mulțumesc pentru