fi fost încuiată: stătea  acolo, uitându-se la casa care ar fi trebuit să fie complet invizibilă pentru ea, dacă nu ar fi fost vrăjitoare. Chiar  presupunând că era vrăjitoare, era foarte bizar că ieşise într-o  noapte atât de friguroasă doar pentru a privi nişte ruine străvechi. După toate regulile magiei normale, nu ar fi

trebuit să îi poată vedea pe Hermione şi pe el. Cu toate acestea,  Harry avea sentimentul ciudat că ea ştia că se aflau acolo şi că  ştia şi cine erau. Exact când ajunse la această concluzie îngrijorătoare, femeia ridică o mână înmănuşată şi le făcu semn  să se apropie.

Sub pelerină, Hermione veni mai aproape de Harry,  strângându-l de braţ.

— De unde ştie?

Harry clătină din cap. Femeia le făcu semn din nou, şi mai clar de data aceasta. Lui Harry îi trecură prin minte mai multe motive pentru care nu ar fi trebuit să răspundă chemării ei, iar suspiciunile legate de identitatea ei creşteau din ce în ce mai  tare, pe măsură ce ei continuau să se privească în mijlocul  străzii pustii.

Oare era posibil să îi fi aşteptat toate lunile acestea? Oare Dumbledore îi spusese să aştepte, pentru că Harry avea să vină  până la urmă? Oare nu ea fusese cea care se strecurase printre umbrele din cimitir, urmărindu-i până acolo? Până şi faptul că  îi putea simţi sugera un fel de putere dumbledoriană, pe care nu o mai întâlnise niciodată.

Până la urmă, Harry vorbi, făcând-o pe Hermione să tresară şi aproape să-şi piardă răsuflarea.

— Sunteţi Bathilda?

Silueta înfofolită încuviinţă din cap şi le făcu iarăşi semn. Sub pelerină, Harry şi Hermione se uitară unul la celălalt. Harry  ridică din sprâncene, iar Hermione încuviinţă uşor din cap,  cuprinsă de nelinişte. Se apropiară de femeie şi aceasta se întoarse imediat, şchiopătând înapoi pe unde venise. Îi conduse pe lângă mai multe case, apoi se opri în faţa unei porţi. O urmară de-a lungul unei cărări dintr-o grădină, aproape la fel  de neîngrijită ca cea de unde veniseră. Scoase cheia de la uşa de la intrare şi încercă să nimerească broasca, apoi o deschise şi se dădu la o parte, pentru a le face loc să treacă.

Mirosea urât sau poate că nu ea era de vină, ci casa: când trecură pe lângă ea, Harry strâmbă din nas şi imediat îşi  dădură jos pelerina. Acum, că stătea lângă ea, îşi dădu seama  cât era de mică, cocoşată de bătrâneţe, abia dacă îi ajungea  până la piept. Aceasta închise uşa după ei, cu nişte degete albăstrui şi marmorate, pe fundalul vopselei care se cojea, apoi  se întoarse şi se holbă la chipul lui Harry.

Avea ochii acoperiţi de cataractă şi adânciţi în pliuri de piele străvezie, toată faţa presărată cu vinişoare sparte şi pete de la ficat. Harry se întrebă dacă chiar putea să îl vadă; chiar şi  aşa, cel pe care îl vedea era încuiatul cu început de chelie a  cărui identitate o furase.

Duhoarea bătrâneţii, a prafului, a hainelor murdare şi a  mâncării stătute deveni şi mai pregnantă când îşi dădu jos şalul  negru, ros de molii, din jurul capului cu păr alb rar, prin care se puteau ghici limpede oasele craniului.

— Bathilda? repetă Harry.

Aceasta încuviinţă din nou din cap. Harry deveni conştient că  avea medalionul la gât; ceea ce era în interiorul lui, ticăind sau palpitând câteodată, se trezise. Simţea cum pulsa prin aurul  rece. Oare ştia, simţea, că obiectul care avea să îl distrugă era  aproape? Bathilda trecu târşâindu-şi picioarele pe lângă ei,  dând-o pe Hermione la o parte de parcă nici nu ar fi văzut-o, şi  dispăru în ceea ce părea să fie sufrageria.

— Harry, nu sunt sigură de ce se întâmplă, şopti Hermione.

— Uite cât e de mică, cred că am putea s-o imobilizăm, dacă  am vrea, zise Harry. Fii atentă, trebuia să-ţi fi spus, ştiam că nu  e în toate minţile. Muriel a spus că s-a ţicnit de tot.

— Vino! strigă Bathilda din camera cealaltă. Hermione tresări şi îl strânse de mână pe Harry.

— E în ordine, o linişti Harry şi o conduse spre sufragerie. Bathilda păşea prin cameră cu un mers clătinat şi, cu toate că  aprindea lumânări, era în continuare foarte întuneric, pe lângă  faptul că era şi foarte murdar. Un strat gros de praf le scârţâia  sub picioare şi Harry simţi, amestecat cu mirosul umed de mucegai, ceva şi mai neplăcut, un miros de carne putrezită. Se întrebă când verificase cineva ultima oară dacă Bathilda putea  să mai aibă grijă de casă. Părea să fi uitat că era în stare să facă vrăji, pentru că aprinse lumânările cu stângăcie, cu mâna; mâneca din dantelă îi atârna într-un mod neglijent, gata să ia  foc în orice clipă.

— Lăsaţi-mă pe mine să le aprind, se oferi Harry şi îi luă chibriturile din mână.

Bathilda îl privi cum aprinse restul capetelor de lumânări  de pe farfurioarele împrăştiate prin cameră, aşezate într-un  echilibru instabil deasupra unor teancuri de cărţi şi măsuţe pline cu ceşti ciobite şi mucegăite.

Ultima suprafaţă pe care Harry zări o lumânare era o comodă cu sertare, pe care se odihneau mai multe fotografii.

Când o aprinse, llacăra se reflectă în geamurile prăfuite şi în  ramele argintii ale fotografiilor. Văzu câteva mişcări timide. In  timp ce Bathilda bâjbâia după nişte lemne pentru foc, Harry  murmură: „Tergeo". Praful se şterse ca prin minune de pe poze şi imediat văzu că lipseau vreo şase din ramele mai mari şi mai  bogat decorate. Se întrebă dacă le scosese Bathilda sau altcineva. Apoi, atenţia îi fu atrasă de o fotografie din rândul din  spate al colecţiei, pe care o înşfacă repede. Din rama de argint,  lui Harry îi zâmbea galeş hoţul cu chip vesel şi păr auriu,  tânărul care se cocoţase pe pervazul lui Gregorovitch. Harry îşi  aminti imediat unde îl mai văzuse înainte: în Viaţa şi minciunile lui Albus Dumbledore, la braţ cu Dumbledore, în adolescenţă, şi  acolo trebuia să fi fost toate pozele lipsă - În cartea Ritei.

— Doamnă Bagshot? spuse el, cu vocea un pic tremurândă.  Cine este aici?

Bathilda stătea în mijlocul camerei, urmărind-o pe Hermione cum aprinde focul în