pentru ospitalitatea lor li s-au adus daruri, ca să nu uite de străinii năzdrăvani, veniți din țara ghețurilor veșnice. Avertizează-i că dacă ne vor urmări, vor fi crunt pedepsiți, Spune-le de asemenea că zeii ghețurilor știu să dezlănțuie nu numai tunete, ci și fulgere, cu care îi trăsnesc pe cei care nu li se supun..

După ce Igolkin și Borovoi se îmbrăcară și ieșiră din colibă, ceilalți încetară să mai tragă, iar marinarul, care cunoștea mai bine graiul sălbaticilor, deoarece era mai comunicativ, ținu oamenilor prosternați o cuvîntare, în care repetă spusele lui Makșeev. Drept încheiere, însă, el adăugă, adresîndu-se celor trei femei care îi păzeau:

— Dați aceste daruri maimarilor voștri, cînd se vor înapoia de la vînătoare, ca să le împartă cum vor crede de cuviință. Vă lăsăm de asemenea focul, de care vă puteți folosi, dar să nu-l lăsați niciodată să moară. Hrăniți-l cum l-am hrănit și noi. Vă amintesc încă odată porunca: să nu care cumva să porniți în urmărirea noastră. Ne ducem în țara ghețurilor veșnice, și ne vom întoarce cînd se va face iarăși cald.

După ce termină și puse darurile la intrarea în colibă, toți cei șase exploratori trecură, trăgînd cu rîndul în aer, printre oamenii prosternați, care nu îndrăzneau să se clintească, și dispărură în pădure.

La marginea pădurii se opriră o clipă, ca să vadă ce fac sălbaticii. Cînd detunăturile încetară, aceștia se ridicară în picioare și începură să vorbească în șoaptă între ei, pesemne despre această nemaipomenită întîmplare. Unii dintre ei se strînseră în jurul focului lăsat în grija lor și priveau flăcările, de parca ar fi putut găsi aici o explicație. Dar nu trecu mult, că două paznice se înarmară cu sulițe și porniră în fuga mare în direcția unde dispăruse hoarda, ca să comunice, probabil, cele întîmplate. Femeia rămasă lîngă coliba prizonierilor veghea pesemne ca nici un copil sau tînăr să nu pună mîna pe daruri, dar nici ea nu îndrăznea să le atingă.

Ajunși la săniile lăsate în pădure, exploratorii se îndreptară spre miazănoapte, către iurtă. Dar săniile abia lunecau pe poteca îngustă, așternută cu frunze uscate.

În vreme ce se depărtau de tabără, Igolkin fluiera ascuțit din cînd în cînd, fluierat cu care deprinsese cîinii. Aceștia se ținuseră tot timpul în preajma hoardei, ascultînd de acest sunet. Igolkin îi hrănea cu resturi de mîncare, însă cîinii aproape se sălbăticiseră, deoarece primitivii se temeau de ei și nu-i lăsau să se apropie de colibe. Parte din cîini pieriseră în luptele cu diferite fiare, iar ceilalți urmaseră hoarda plecată la vînătoare. Numai cinci cîini, care rătăceau prin împrejurimile taberei, răspunseră la chemarea marinarului. Ei urmau la o oarecare distanță săniile, dar nu se lăsau pe mîinile oamenilor și mîrîiau aprig cînd se apropia Generalu. Ca să formeze un atelaj măcar pentru o singură sanie, exploratorii trebuiră să-i domesticească timp de cîteva zile, dîndu-le să mănînce din mîna lor.

După un drum de aproape cincizeci de kilometri făcuți în douăsprezece ceasuri, poposiră în sfîrșit, convinși că nu vor fi ajunși din urmă și că vor petrece noaptea netulburați.

ATACAȚI DE SĂLBATICI

Noaptea o petrecură într-o poiană. Pentru orice eventualitate ridicară iurta în mijlocul poienii, ca să nu fie atacați prin surprindere de după tufișuri; în afară de asta făcură cu rîndul de gardă. Cîinii recunoscură iurta și se culcară pe zăpadă în apropiere. Generalu nu-i lăsa să se apropie prea mult.

Dar iată că la un moment dat, pe cînd Kaștanov făcea de pază, Generalu ciuli urechile, începu să mîrîie, iar apoi se porni pe un lătrat furios. Kaștanov observă că tufișurile din jurul poienii se mișcă ușor și auzi trosnituri. Într-o clipită își trezi tovarășii, care săriră în picioare cu armele în mînă.

Văzînd că nu pot ataca prin surprindere, sălbaticii ieșiră din pădure, împresurară poiana și începură să înainteze încet și șovăielnici spre cort. Atacatorii erau femei cu cuțite în dinți și înarmate cu sulițe. În spatele lor se vedea venind o ceată de fetișcane cu darde.

Pentru moment nu foloseau armele. Trăgeau nădejde, pesemne, să pună mîna ușor pe vrăjitori, ca și prima dată, pentru a-i sili apoi să se întoarcă în tabără. Igolkin spuse de aceea tovarășilor săi să nu tragă deocamdată, pînă ce el nu va vorbi sălbaticilor. Propuse ca, pentru orice eventualitate, fiecare să încarce una din țevile armei cu alice mărunte.

— Cred că va fi de ajuns să le trîntim în picioare o încărcătură de alice, zise el. Dacă nu dau înapoi, atunci tragem cu gloanțe.

Cînd femeile ajunseră la vreo treizeci de pași, Igolkin începu să dea din mîini și strigă:

— Opriți-vă, ascultați ce vă spun! V-am poruncit să nu ne urmați. Nu mi-ați dat ascultare. Săgețile noastre de foc sînt pregătite și vor lovi pe oricine va îndrăzni să se apropie! Plecați!

Sălbaticii se opriră, ascultară cuvintele lui și începură să se sfătuiască. Apoi una dintre femei strigă ceva, iar celelalte începură să dea din mîini în semn că se învoiesc.

— Pe mine și pe Borovoi ne roagă să ne înapoiem la tabăra lor. Hoarda nu se poate lipsi de noi. Ceilalți își pot vedea de drum, tălmăci Igolkin, apoi strigă: Vrăjitorii nu pot trăi multă vreme printre oameni. Plecăm spre marile ghețuri, ca să petrecem iarna în colibele noastre. Ne întoarcem la primăvară. Plecați odată!

Dar o ceată de femei înaintă cîțiva pași, iar una dintre scutiere zvîrli cu îndrăzneală tinerească o dardă, care trecu pe lîngă urechea dreaptă a lui Kaștanov și se înfipse în cort.

— Nu-i nimic de făcut, trebuie să tragem pînă nu devin prea îndrăznețe, strigă Borovoi. Să tragem cu alice, țintind în picioare, acolo unde stau strînse grămadă. Un, doi, trei!

Șase detunături răscoliră împrejurimile și din diferite locuri ale cercului de atacatori se auziră țipete și vaiete de răniți. Femeile făcură stînga împrejur și o luară la goană spre pădure; multe dintre ele șchiopătau, lăsînd în zăpadă dîre de sînge, iar fetișcana care fu cît p-aci să-l ucidă pe Kaștanov, se prăbuși după cîțiva pași și