— Acum ce facem? întrebă Gromeko, cînd ultimele fugare dispărură în tufișuri. Ce ziceți, ne mai putem aștepta la un atac, sau le-a pierit pofta de așa ceva?

— Cred că le-a venit mintea la cap, răspunse Igolkin. În orice caz, să intrăm în cort, ca să nu ne lovească darda vreunei fetișcane zurlii.

Precauțiunea era de prisos. Urlînd, femeile se depărtau mereu și peste puțin timp totul în jur amuți. Cîinii încetară să mai latre, se năpustiră asupra fetei căzute și începură să lingă cu lăcomie sîngele cald care-i curgea din rană. Igolkin, urmat de ceilalți, dădu fuga acolo, ca să alunge animalele.

Exploratorii examinară fetișcana rănită și constatară că, deși nu era rănită decît la coapsa dreaptă, sîngera abundent.

— Ciudat, alicele mărunte nu puteau pricinui această rană, remarcă Papocikin.

— Se vede treaba că unul dintre noi a tras fără să vrea din cealaltă țeavă.

— Eu am ochit în ea! spuse Kaștanov.

— Trăiește, sărăcuța de ea, zise Gromeko, examinînd-o. E doar leșinată de spaimă și durere. Glonțul a trecut prin carnea piciorului, fără să atingă osul, dar i-a sfîrtecat zdravăn mușchii.

— Ce facem cu ea? Celelalte au șters-o.

— Va trebui s-o luăm cu noi, ca prizonieră. Cînd s-o înzdrăveni, o să-i dăm drumul.

— Să-i dăm drumul? sări Papocikin, Nici gînd! O luăm cu noi pe „Steaua Polară”, ca pe un minunat exemplar de primitiv apropiat de maimuță. O adevărată comoară pentru antropologi.

Gromeko aduse din cort pansamente pentru sălbatică, îi opri sîngele și-i bandajă rana. În acest timp, fata deschise ochii, și văzîndu-se înconjurată de vrăjitori, începu să tremure ca varga de frică.

Deși nu prea înaltă, era totuși chipeșă, neavînd încă formele pline și musculatura puternic dezvoltată a femeilor adulte. Spatele îi era acoperit cu păr negru, scurt, dar destul de des. Pe față, pe palme și pe tălpi nu avea păr. Purta plete potrivit de lungi și ușor ondulate. Talpa nu era de om, dar nici de maimuță; degetele de la picioare erau foarte dezvoltate, cel mare fiind puternic și mult depărtat de celelalte. După ce privi fata cu luare-aminte, Borovoi exclamă:

— Asta e Katu, buna mea prietenă!

— Cum de ai recunoscut-o? întrebă Kaștanov. După cîte am observat, sălbaticii seamănă foarte mult între ei.

— Așa se pare la prima vedere. Dacă îi privești însă cu atenție, vezi că se deosebesc. Pe mulți din ei îi cunoșteam pe nume, mai ales pe tineri și pe copii. Katu îmi aducea deseori carne, rădăcini și îndeobște tot felul de mîncăruri, care, după părerea ei, sînt un deliciu; ea își exprima astfel simpatia față de mine.

— Tocmai de aia a și îndrăznit să arunce darda într-unul din cei care-i răpiseră drăguțul! spuse rîzînd Makșeev.

— Da, dacă nimerea numai patru centimetri mai la stînga, rămîneam chior, spuse Kaștanov.

După ce o bandajă pe Katu, încercară s-o ducă în cort, dar ea începu să se zbată și să urle, spunîndu-le ceva. Igolkin le explică că fata îi roagă s-o lase să moară aici, pe loc, și să n-o ducă în colibă ca s-o mănînce.

— Cum adică s-o mîncăm? se miră Gromeko. Ce, ei sînt canibali?

— Da, pe semenii lor uciși sau grav răniți la vînătoare ori în vreo încăierare îi mănîncă fără a sta o clipă pe gînduri.

— Liniștește-o și spune-i că n-avem de gînd s-o mîncăm, ci vrem s-o ducem în colibă, ca să doarmă. Cînd o să se facă bine, o s-o lăsam să se înapoieze la ai ei.

Cu chiu, cu vai, marinarul izbuti s-o înduplece. Borovoi o luă cu gingășie de mînă, și pînă la urmă fata se lăsă dusă în iurtă. Aici o întinseră pe pat, și ea adormi îndată, ținînd strîns mîna lui Borovoi.

Cum timpul rezervat pentru odihnă se isprăvise, începură să se pregătească de drum; făcură focul, puseră ceaiul la fiert și se apucară să mănînce. Cînd ieși din iurtă ca să umple ceainicele cu zăpadă, Igolkin observă că la marginea pădurii rătăcesc cîțiva cîini, care veniseră probabil cu primitivii, dar care nu-i mai urmaseră la înapoiere. Cînd văzuseră iurta, își amintiseră poate de hrana lor de dinainte — minunatul pește uscat, precum și de vechii lor stăpîni. Marinarul fluieră și mai veniră încă doisprezece cîini, astfel că împreună cu Generalu și cu ceilalți cinci, care li se alăturaseră aveau acum destui pentru ca să-i înhame la toate cele trei sănii.

— Dar cu ce o să-i hrănim? întrebă Igolkin. Căci numai cu mîncare îi putem ține în preajma cortului și-i putem domestici.

— Am luat cu noi provizii pentru o lună de zile, spuse Gromeko. Peste șapte-opt zile vom ajunge la dealul nostru. Prin urmare avem șuncă berechet ca să le putem da și lor.

— Nu trebuie să le dăm prea mult de mîncare! adăugă Borovoi. În felul acesta vor trage sania în goană mare, știind că vor fi hrăniți bine la prînz și seara.

După ce terminară masa, dădură cîinilor resturile rămase, oasele și cîte o bucățică de carne, iar apoi începură să strîngă lucrurile. Într-o sanie pe care puseră învelitoarea de pîslă și prăjinile de susținere a cortului, o culcară pe Katu, iar în alta încărcară restul bagajelor. Zăpada era acum bună pentru schiuri, astfel că, deși încărcătura sporise, puteau înainta mai repede decît în ajun. Cînd convoiul se urni și Katu își dădu seama că nu este dusă în direcția unde se afla tabăra hoardei, ci în sens opus, începu să țipe, sări jos din sanie și o luă la goană, dar după cîțiva pași se prăbuși. Cînd o ridicară și voiră s-o culce din nou în sanie, ea se împotrivi cu înverșunare, îi lovi cu pumnii și încercă să-i muște.

Înțelesese, pesemne, din spusele lui Igolkin, că o vor duce înapoi în tabără și acolo îi vor da drumul. Acum însă vedea că vrăjitorii aveau de gînd s-o ia cu ei, spre marile ghețuri. Exploratorii fură nevoiți s-o imobilizeze și s-o lege de sanie, ca să împiedice o nouă încercare de evadare. Biata Katu dîrdîia de frică și plîngea cu sughițuri, încredințată că pînă la urmă tot o să fie mîncată.

În