ziua aceea, de la amiază putură înainta chiar prin albia rîului, unde zăpada era mică și îndesată de vînturi, astfel încît săniile și schiurile se afundau mai puțin decît pe cărarea din pădure. De aceea merseră destul de repede și parcurseră încă cincizeci de kilometri.

În timpul popasului de noapte făcură cu rîndul de gardă, dar nimic nu le tulbură odihna. Katu refuză să mănînce, iar noaptea se văzură siliți s-o lase legată, în grija santinelei. Cînd văzu cuțitele strălucitoare cu care vrăjitorii tăiau șunca în timpul prînzului și a cinei, biata fată începu să tremure de frică, urmărindu-le fiecare mișcare; se aștepta, probabil, dintr-o clipă în alta s-o căsăpească.

Exploratorii merseră mai departe spre nord, iar în a opta zi de drum ajunseră în tundră. Către prînz poposiră la dealul lor. Încetul cu încetul lui Katu îi veni inima la loc. Ea se obișnui cu vrăjitorii și începu să mănînce carne crudă, dar cînd i se oferea carnea fiartă sau friptă, o refuza cu scîrbă. După trei zile de drum îi dezlegară mîinile, iar după cinci zile și picioarele; de altfel le făgădui că nu va mai încerca să fugă.

VIAȚA ÎN CAPTIVITATE

În timpul acestei călătorii, Igolkin și Borovoi istorisiră din fir-a-păr tovarășilor lor viața pe care au trăit-o ei printre sălbatici, iar Kaștanov notă cele povestite.

După plecarea exploratorilor spre sud, Igolkin șl Borovoi, rămași în cort, construiră o cabină meteorologică pentru instrumente și făcu o ușă solidă la depozitul din ghețar, ca să ferească proviziile de cîini și de diferite jivine. După ce isprăviră această treabă, se apucară să sape o nouă galerie în gheața dealului, mai jos de prima, ca să aibă cîinii unde să se adăpostească în timpul căldurii care creștea mereu, silind animalele să fugă pînă la marginea ghețurilor, ce se retrăgeau treptat spre nord. Înainte de a termina aceste treburi grabnice, se duceau rareori la vînătoare. Mai tîrziu însă începură să vîneze în fiece zi ca să facă rezerve de carne pentru iarnă: uscată, pentru cîini, și afumată, pentru oameni. Cînd se întorceau din pădure cu sania, luau în drum și lemne de foc, astfel că încetul cu încetul adunară lemne pentru toată iarna.

În timpul vînătorilor au văzut mamuți, rinoceri, tauri primitivi și moscați, cerbi gigantici și reni. Pe malurile rîulețelor și în tundră au vînat gîște, rațe și alte păsări, care alcătuiau hrana lor de căpetenie. Carnea animalelor mari, o uscau sau o afumau. Aveau de lucru de nu-și vedeau capul, încît uneori nici nu apucau să doarmă îndestul. În timpul vînătorilor au trecut prin fel de fel de peripeții, dar toate s-au sfîrșit cu bine.

După plecarea expediției spre sud, un timp vremea se îmbunătăți, norii se răriră, iar Pluton lumina ore în șir, așa încît temperatura creștea pînă la +20° la umbră. În tundră era vară în toată puterea cuvîntului. Dar de pe la mijlocul lui august începu să se simtă toamna. Pluton dispărea tot mai des în nori. Cîteodată ploua, iar după ploaie în tundră se lăsa ceață.

Temperatura scăzu iar la începutul lui septembrie. Cînd dinspre nord băteau uneori vînturi puternice, ea ajungea pînă la 0°. Frunzele îngălbeniră și pe la mijlocul lunii tundra își lepădă veșmîntul verde și capătă o culoare brună. Din cînd în cînd ningea.

În vederea iernii, Igolkin și Borovoi revizuiră proviziile, conservele și lucrurile din depozit. O parte din ele le duseră în iurtă. În cea de-a doua zi de cînd începuseră această treabă, tocmai cînd plecau din depozit ca să se ducă să mănînce, fură atacați pe neașteptate de oamenii primitivi, veniți tiptil din cealaltă parte a dealului. Borovoi și Igolkin, care nici nu bănuiau că ar putea exista oameni în Plutonia, nu aveau asupra lor nici o armă în afară de cuțite. În schimb, atacatorii erau înarmați cu sulițe, cuțite, săgeți, astfel că orice împotrivire ar fi fost de prisos. Sălbaticii se purtară bine cu ei; după ce cercetară cortul, cabina meteorologică și tot ce aparținea acestor ființe nemaiîntîlnite pînă atunci, îi duseră în tabără.

Sălașul primitivilor nu era departe — la vreo zece kilometri de iurtă, într-o pădurice (mai tîrziu prizonierii aflară că hoarda venise în ajun dinspre răsărit). Sălbaticii se sfătuiră îndelung ce să facă cu prizonierii; bărbații propuneau să fie sacrificați zeilor, dar majoritatea femeilor se împotriviră. Ele socoteau, pesemne, că prezența acestor străini năzdrăvani în mijlocul hoardei va insufla acesteia puteri noi, izbînzi la vînătoare sau în luptele cu alte hoarde și de aceea hotărîră să nu-i elibereze, dar totodată să nu le facă vreun rău, ci să-i instaleze într-o colibă deosebită, în mijlocul taberei.

În acest timp, hoarda culegea prin tundră tot felul de fructe și rădăcini comestibile, ca să aibă provizii de iarnă, și rămase cîteva zile pe loc. Mai tîrziu căzu însă o zăpadă abundentă, care îi sili pe sălbatici să plece spre sud, la o depărtare de vreo patruzeci de kilometri, unde pădurea era mai înaltă, apărîndu-i de vînturile reci.

La început, prizonierii suferiseră cumplit. Nu li se dădea de mîncat decît carne crudă, fructe și rădăcini. Erau nevoiți să doarmă pe piei grosolan lucrate și tot cu ele să se acopere, ca să se apere de frig. Nu se puteau înțelege cu primitivii decît prin semne și nu știau încă ce soartă îi așteaptă. Despre evadare nici vorbă nu putea fi, căci erau păziți cu strășnicie.

Cînd poposiră în alt loc — într-o poiană mare, în mijlocul unei păduri — sălbaticii se apucară să taie copaci subțiri și uscați, ca să-și facă prăjini pentru colibe. Pretutindeni în jur se aflau crengi uscate și bucăți de scoarță. Cînd dădu cu ochii de ele, Igolkin își aduse aminte că avea în buzunar o cutie cu chibrituri, fiindcă în ziua cînd fură luați prizonieri, aprinseseră felinarul în depozit. El adună un braț de vreascuri și făcu un foc. La vederea vîlvătăii, primitivii își lăsară toți treaba și se adunară în jurul ei. Această priveliște nemaipomenită îi ului. Cînd simțiră că flăcările le ard mîinile, căzură în genunchi în semn de venerație