Peste puțin timp, prizonierii începură să înțeleagă graiul lor, care de altfel era destul de simplu. Noțiunile primitivilor se mărgineau la vînătoare, la mîncare și la tot ceea ce alcătuia viața lor; limba era formată din cuvinte monosilabice și bisilabice și nu cunoștea declinarea, conjugarea, adverbele și prepozițiile, astfel că erau nevoiți să-și completeze graiul prin mimică și mișcări ale corpului. De numărat nu știau să numere decît pînă la douăzeci, pe degetele de la mîini și de la picioare.

În fiecare colibă locuiau cîteva femei și cîțiva bărbați, uniți prin căsătoria pe grupe, precum și copiii acestei familii, fiecare avînd o singură mamă și mai mulți tați. Bărbații se îndeletniceau cu vînătoarea și confecționau așchii de cremene pentru sulițe, darde, cuțite și răzuitoare. Femeile culegeau fructe și rădăcini, argăseau piei și luau parte la hăituirea fiarelor mari, pe care nu le puteau răpune decît cu forțele unite ale întregii hoarde.

Primitivii vînau orice animal și mîncau atît carnea, cît și măruntaiele; nu le displăceau nici viermii, melcii, omizile și gîndacii. Vînătorii se înfruptau din carnea aburindă încă și beau sîngele cald al animalelor doborîte, iar ceea ce rămînea, precum și pieile, le duceau acasă, în tabără. Animalele mari, ca mamuții sau rinocerii, erau înconjurate și gonite spre niște gropi săpate în pădure, pe cărările pe care obișnuiau să meargă sălbăticiunile, și aruncau în ele cu pietre și sulițe pînă le omorau.

La vînătoare, fiecare familie mergea separat; uneori se uneau cîte două-trei familii. Cînd hăituiau un animal mai mare, întreaga hoardă lua parte la vînătoare, în afară de două-trei femei care rămîneau să păzească prizonierii. Aceste femei hrăneau pe sugacii din toate colibele, ale căror mame nu se întorceau multă vreme de la vînătoare.

În timpul vînătorii se întîmplau și nenorociri. Cîteodată fiarele ori mamuții și rinocerii îi răneau pe urmăritori. Atunci vînătorii nu se dădeau înapoi să-și mănînce semenii uciși sau grav răniți.

După spusele lui Borovoi, primitivii aveau capul mare, trunchiul scurt și îndesat, iar membrele scurte, butucănoase și vînjoase. Umerii lor erau largi, spinarea puțin adusă, iar capul și gîtul plecate înainte Bărbia scurtă, arcadele masive ale sprîncenelor și fruntea teșită îi făceau să semene cu niște maimuțe antropoide. Picioarele primitivilor erau puțin arcuite. Umblau aplecați înainte, iar cînd mîncau sau lucrau, ședeau pe vine.

Pe temeiul celor povestite de Borovoi și Igolkin, și după ce examină armele și obiectele lucrate de acești oameni, Kaștanov ajunse la concluzia că tribul avea multe trăsături comune cu oamenii din Neanderthal, care au trăit în Europa în Paleoliticul mijlociu, adică în epoca pietrei cioplite, nelustruite, o dată cu mamutul, rinocerul păros, taurul primitiv și alte animale din epoca glaciară.

Oamenii aceștia primitivi aveau unelte de piatră foarte rudimentare, făcute din așchii de silex, sub formă de răzuitoare (cu ajutorul cărora prelucrau pieile animalelor sălbatice), topoare și cuțite, precum și vîrfuri pentru sulițe și darde, care le foloseau la vînătoare. De asemenea, ei puneau așchii ascuțite în ghioage, transformîndu-le astfel în arme înfricoșătoare.

Sălbaticii numeau soare mic focul aprins de călători și i se închinau. Ei se încredințară de acțiunea binefăcătoare a focului în timpul îndelungatului drum spre sud, cînd fuseseră nevoiți să migreze din pricina iernii care începuse în zona pădurii nordice. Întrucît le era prea greu să care cu ei prăjinile pentru colibe, iar ca să taie altele la fiecare popas ar fi trebuit să piardă prea multă vreme, în timpul migrațiunii dormeau noaptea la adăpostul tufelor, în păduri, unde vîntul rece îi pătrundea pînă la oase. Cînd se apropiară de focul prizonierilor, văzură că acesta îi încălzește; urmarea fu că după puțin timp, întreaga hoardă își făcu obiceiul să doarmă noaptea în jurul focului. Strîngeau lemne de foc pe întrecute. Dar niciunul dintre ei nu îndrăzni să-și aprindă un foc numai pentru el, și nici captivii nu încercară să le dea această idee, deoarece voiau să rămînă singurii stăpîni ai focului și să-și păstreze autoritatea asupra hoardei. Își dădeau seama că dacă nu vor fi eliberați curînd, situația lor se va înrăutăți.

Tot mai îngrijorați, prizonierii numărau zilele ultimelor săptămîni ale toamnei și se întrebau mereu cînd se vor întoarce ceilalți exploratori din expediția spre sud, ca să-i scape. Încetul cu încetul se apropia dinspre nord iarna și ei simțeau că foarte curînd hoarda se va depărta și mai mult de dealul de la marginea ghețurilor. De aceea, e lesne de închipuit cît de bucuroși au fost cînd au auzit detunăturile vestitoare ale apropiatei lor eliberări.

DIN NOU ÎN IURTĂ

În ultima săptămînă a lunii decembrie, exploratorii ajunseră la dealul de la marginea ghețurilor. Ei hotărîră să se odihnească, și să sărbătorească aici Anul Nou, izbînda expediției întreprinse spre sud și eliberarea prizonierilor. Aveau rezerve suficiente de alimente și lemne de foc, astfel că nu mai trebuiau să facă incursiuni în pădure sau în tundră.

Curățiră locul în jur, ridicară iurta și săpară în zăpadă, care trecea de un metru, un șanț spre depozit, spre adăpostul cîinilor și spre cabina meteorologică. Acum se puteau odihni. În iurtă ardea focul și era cald și plăcut. Timpul și-l petreceau ospătîndu-se, plimbîndu-se, dormind, povestindu-și peripețiile și amintindu-și diferite întîmplări din expediția spre sud sau din viața trăită în mijlocul hoardei.

Katu asista tăcută la taifasul lor și nutrea un respect crescînd față de vrăjitorii albi, care aveau atîtea lucruri ciudate. Piciorul era pe cale de a i se vindeca, și în scurtă vreme începu să umble. Adeseori o găseau stînd lîngă iurtă cu privirile ațintite spre miazăzi, unde se vedea în zare fîșia întunecată a pădurilor. Nu încăpea îndoială că tînjea după tribul ei.

Igolkin încercă s-o convingă pe Katu să rămînă cu ei, iar pe urmă să plece împreună peste ghețuri, în ținuturile calde, unde va vedea toate minunățiile făptuite de oamenii albi. Dar ea dădea cu încăpățînare din cap, repetînd într-una:

— Eu pădure, coliba mamei,