Exploratorii nădăjduiau totuși că pînă la urmă se va obișnui cu ei și se va învoi să meargă cu dînșii. Ce senzație ar fi produs expediția, dacă ar fi putut aduce un exemplar viu de primitiv.

Cînd gerul se înăspri, Katu începu să sufere cumplit de frig, dar refuza orice îmbrăcăminte ce i se dădea. Cînd ieșea din cortul încălzit, se înfășura numai în pătura ei. Nu ajuta de loc la dereticarea cortului, la spălatul vaselor, la desfundarea șanțului săpat în zăpadă sau la căratul lemnelor. Îl întreba pe Igolkin cîte neveste are, dacă ele se duc la vînătoare, dacă e mare hoarda vrăjitorilor albi, și clătina din cap neîncrezătoare cînd i se povestea despre viața europenilor despre orașe, mări, vapoare ș.a. În afară de mîncat și dormit nu făcea decît să ascută bețișoare pentru darde și să cioplească din lemn moale de salcie figurine grosolane înfățișînd mamuți, rinoceri, urși și tigri.

Katu își făcuse o colecție întreagă de asemenea idoli, li se închina lor și se ruga mereu de Igolkin să-i dea sînge, ca să ungă figurinele. Dar exploratorii nu se duceau la vînătoare, în tundră nu se vedea nici o fiară sau pasăre, astfel că nu-i puteau împlini rugămintea.

Prin ianuarie începură să facă scurte plimbări cu săniile, ca să deprindă cîinii la ham. Animalele se domesticiseră, se învățaseră iarăși cu vechii lor stăpîni și trăiau în adăpostul săpat în gheață la poalele dealului. Numai Generalu rămînea de pază lîngă iurtă. După ce cîinii se deprinseră cu hamul, exploratorii începură să înainteze în tundră pe distanțe mai mari, pînă la marginea pădurilor, ca să aducă lemne, rezerva lor de combustibil fiind pe sfîrșite. Plecau cîte cinci inși cu trei sănii, iar unul rămînea în cort s-o păzească pe Katu.

Într-o zi, pe la sfîrșitul lui ianuarie, era rîndul lui Papocikin să rămînă de pază, în iurtă. Katu urmărea întotdeauna atentă pregătirile exploratorilor și aștepta cu nerăbdare întoarcerea lor, trăgînd nădejde că vor vîna vreo sălbăticiune și-i vor aduce carne proaspătă, sîngerîndă, la care jinduia atîta. Dar speranțele ei se dovediseră deșarte, deoarece exploratorii nu întîlniră nici un animal.

După plecarea celorlalți călători, Papocikin stătu vreo două ceasuri în iurtă, lîngă foc. Neavînd ce face, ațipi și dormi, se vede destul de mult. Cînd se trezi, Katu dispăruse din iurtă. Ieși repede afară și zări departe, spre miazăzi, pe întinderea imaculată a cîmpiei, un punct negru, care se depărta. Captiva fi furase schiurile, cu care învățase să meargă, iar fără schiuri, Papocikin n-avea cum s-o urmărească prin zăpada adîncă. Fata luase de asemenea pătura ei, o șuncă începută, care atîrna în cort, un cuțit mare și o cutie de chibrituri, pe care învățase să le folosească.

Seara, cînd se înapoiară, exploratorii aflară cu mare părere de rău de fuga lui Katu. Firește, Papocikin fu aspru dojenit, dar nu mai era nimic de făcut. Nu puteau porni pe urmele fugarei; ea ajunsese desigur foarte departe și ar fi trebuit să organizeze o întreagă expediție, fără a avea totuși prea mulți sorți de izbîndă. Katu nu ducea nici o povară și se obișnuise în timpul vînătorii să facă chiar și o sută de kilometri pe zi; or, expediția cu săniile nu ar fi putut parcurge nici măcar o jumătate din această distanță. În afară de asta, nu avea nici un rost să se războiască cu tribul acestei fete, ca s-o ia cu dînșii împotriva voinței ei.

Din fericire, înainte de a evada apucaseră s-o fotografieze de cîteva ori din față, din profil și din spate și s-o măsoare după toate regulile antropologiei; totodată îi luaseră o mască în ghips, precum și amprentele mîinilor și picioarelor.

Abia la sfîrșitul lui martie sau începutul lui aprilie puteau porni înapoi peste ghețuri. Atunci acolo sus zilele aveau să fie îndeajuns de lungi, iar pînă la începutul verii, exploratorii puteau nădăjdui să ajungă pe țărmul sudic al Țării lui Nansen. Mai rămîneau aproape două luni pînă la plecare. Hotărîră să profite de acest timp ca să se antreneze împreună cu cîinii, parcurgînd distanțe tot mai lungi cu săniile. În ultimele zile descoperiseră la marginea pădurilor urme proaspete de cerbi sau, mai probabil, de reni, precum și de boi moscați și de lupi. Puteau spera deci că dacă s-ar depărta de iurtă cale de o zi sau două, s-ar putea să întîlnească ceva vînat. Atît oamenii, cît și cîinii duceau mare lipsă de carne proaspătă: li se urîse cu șunca, și apoi nici carne afumată prea multă nu le mai rămăsese din pricina nepotolitei pofte de mîncare a lui Katu. Erau nevoiți să păstreze șunca rămasă, ca să aibă ce mînca pe drum, urmînd ca pînă atunci să se hrănească cu vînat. Plecau la vînătoare cu rîndul, cîte trei, luînd cu ei două sănii și cortul mic, în vreme ce ceilalți membri ai expediției și un atelaj de cîini rămîneau în cortul mare, ca să se odihnească pînă ce le va veni din nou rîndul.

PESTE GHEȚURI

La sfîrșitul lui martie, exploratorii hotărîră să pornească înapoi peste ghețuri. În cabina meteorologică de pe deal și în magazia de la poalele dealului lăsară închise într-o ladă bine ferecată scurte însemnări despre componența expediției care descoperise Plutonia, precum și despre principalele rezultate ale călătoriei spre sud. Era de așteptat ca o dată cu venirea verii, primitivii să dea din nou o raită pînă la dealul lor. Pentru ca ei să nu ia lăzile și să nu distrugă cabina meteorologică, așezară în interiorul acesteia, pe un raft, cîțiva din idolii de lemn ciopliți de Katu, iar pe dușumea strînseră, în chip de ofrandă, o grămadă de oase, cutii goale de conserve și alte nimicuri. Ideea fusese a lui Igolkin, care ajunsese să-i cunoască mai bine pe sălbatici decît savantul Borovoi.

În sfîrșit, săniile, greu încărcate cu colecții, provizii și alte lucruri ale expediției, porniră prin pustiul de zăpadă spre marginea ghețurilor.

Drumul de întoarcere, care trecea prin Țara lui Nansen, dură o lună de zile. Trebuiră să înfrunte mormane de gheață, să