„Să te duci să predai copiilor abecedarul.” „Și de ce n-ar fi simplu?” „Lucrurile sînt mai complicate”, rosti el sibilinic și se ridică încet, ai fi zis ca un moșneag cu umerii încovoiați de atîta înțelepciune și se îndepărtă și dispăru după o perdea. Rămăsei singur cîteva minute și mă uitai să văd ce făcea individul cu ziarul. Dispăruse, lăsînd în urma lui ceașca de cafea pe care o băuse, ca o enigmă: era sau nu era cel care o comandase un… Hm! gîndii, Ion exagerează, nu poate un om să-și bea liniștit o cafea și să răsfoiască un ziar, fără să-l suspectezi că… I se vedea urechea răsucită spre noi, ei și? Ce să facă la urma urmelor și el cu urechile, să și le taie, să bage un mototol de vată în ele, să și le astupe cu palmele ca să ne convingă pe noi că nu era un… „Lucrurile nu sînt atît complicate, cît complexe, reluă prietenul meu revenind. «L’enfer, c’est les autres»[3], spune domnul Sartre și are dreptate, uitînd însă să adauge că treptele infernului încep de sus, unde mai poți încă respira și, cu cît cobori, cu atît aerul e mai împuțit, pentru ca jos de tot, în infern, les autres să te împiedice literalmente să respiri. Te sufoci și îți dai duhul. Or toată chestiunea e să supraviețuiești!” „Nu te înțeleg, zisei, dimpotrivă, faptele arată că «L’enfer ce sont les idées qui viennent du haut. Les autres»[4], cu cît cobori mai jos, cu atît sînt mai străini de ele. În fond avem un regim popular în care într-adevăr masele se simt bine. Ce-i pasă oțelarului cutare că un mare poet și filozof a fost înlăturat de la catedră, sau că Hegel trebuie răsturnat cu fundul în sus ca să se mai poată spune că filozofia lui are oarecare valoare? După acest oțelar, Hegel poate foarte bine nici să nu mai existe, el își vede de oțelul lui, participă la ședințe unde are dreptul la cuvînt, își iubește nevasta și copiii și cînd ia chenzina se duce cu prietenii la o bodegă unde se cinstesc și discută despre ale lor. Știu asta de la tata, care e muncitor specializat, dar cu o psihologie care nu diferă de a altora. Ca învățător într-o școală oarecare nu mă voi deosebi nici eu de ei și mă voi simți perfect.”

Ion sorbi din cafea și își bulbucă ochii într-o parte, semn că gîndirea îi aluneca rapid și trebuia să facă un efort să-i domine toate nuanțele. „Pentru că, zise el, ne aflăm într-o fază încă idilică. Masele n-au venit încă pe deplin în contact cu ideile care guvernează regimul nostru popular, în care ele, după cum zici tu, se simt atît de bine.”

[1] „[…]pentru că republica este diavolul, iar eu sînt partizanul republicii. Prin urmare, sînt un diavol!” (fr.) (n. r.)

[2] „Republica este gîndire și gîndirea este diavolescă.” (fr.) (n. r.)

[3] Infernul, sînt ceilalți (fr.) (n. r.)

[4] Infernul reprezintă ideile ce vin de sus. Ceilalți (fr.) (n. r.)

Capitolul XII

Deodată ridicarăm amîndoi privirea și văzurăm că lîngă masa noastră se oprise un pitic care ținea un chibrit în mînă și se uita la noi fix. Un cerșetor care da tîrcoale pe-aici, îl mai văzusem și în alte dăți. De cînd se oprise lîngă noi și nu-l simțisem? Și de ce tăcea? Nu cumva ascultase ceea ce vorbisem? „Ce vrei, bă?” se răsti Ion la el. Piticul lăsă să-i iasă din gît un fel de zumzet, era, adică, mut, nu putea articula cuvinte, nu era însă și surd, fiindcă răspunsese prompt la întrebare și întinsese insistent chibritul înainte. „Nu-ți dau nimic, cară-te de-aici”, zise Ion scos din sărite, la care presupusul mut își spori brusc zumzăitul în semn de protest și o luă spre alte mese. „L-am văzut în tramvai într-o dimineață, zise Ion, a cerut bilet cu o voce foarte sigură, a zis pardon și a înaintat printre pasageri fără mutra cretină pe care și-o ia aici…” „Crezi că e un…” „Bineînțeles! Ortega y Gasset a formulat în Revolta maselor (carte oarecum depășită de consecințele războiului) o idee foarte interesantă: masele vor pune stăpînire pe tot; au și pus mîna pe restaurante, pe magazinele comerciale, pe sălile de cinematograf, pe hotelurile și stațiunile care altădată le erau interzise, pe spitalele luxoase, pe marile vapoare de pasageri transoceanice…” „Le mai rămîne, adaug eu, să pună mîna și pe puterea politică și marea putere financiară și economică, pe care însă nu o vor folosi în mod liberal.” „Masele sînt sătule de liberalism, care n-are nici un haz. Ele vor puterea deplină și adevărată, nu le interesează de pildă democrația parlamentară, cu alegeri și alte mofturi democratice. Sensul deplin al puterii e să dispui de soarta altora. În alegeri vei obține 99,80 la sută și vei fi singurul partid care candidează. Liberalii burghezi sînt niște imbecili, masele oprimate le-au impus acest liberalism, acum însă ele nu mai sînt oprimate și au alte apetituri, nu le mai interesează pe ele libertatea. Ce să facă, în fond, cu această libertate? Citesc în ziarele lor libere că ministrul cutare e compromis, că însuși guvernul își face de cap și că trebuie să părăsească puterea. Ei și? Ce le iese lor din toate acestea? Ce le pasă lor de agitația electorală (coșmarul liderilor burghezi) care trebuie să aleagă un parlament neputincios, iar majoritatea să propună președintelui republicii un guvern și mai lamentabil, care poate intra în criză la nici trei luni după votul de încredere? Să faci să se încolăcească la picioarele