Viktor Kraveț își supse degetul inelar, apoi șterse sângele de pe bisturiu.

— Acum ai înțeles? Pentru mașină nu există și nu poate exista normă de conduită. Ei puțin îi pasă. Ce i se poruncește, aia face…

Ne-am vindecat tăieturile.

Viktor Kraveț m-a coborât din înaltul cerului, de-a berbeleacul, pe Pământ. Noi, inventatorii, suntem oameni visători. Și Edison se gândea, probabil, că la telefonul său oamenii își vor comunica unii altora numai vești plăcute și necesare, și în nici un caz nu vor bârfi, nu vor face denunțuri anonime și nu vor chema „Salvarea” la cunoscuții lor pe deplin sănătoși, doar de dragul de a se amuza… Așa și noi, toți visăm ceva bun, dar când viața întoarce pe dos ideea invenției, ne plesnim cu palmele peste coapse, ca tăietorii de lemne pe ger: Păi ce faceți oameni buni?!

Blestemul științei constă în faptul că ea creează doar metode și nimic mai mult. Așa și la noi, va fi doar o simplă „metodă de transformare a informației în sistemul biologic”. Maimuța poate fi transformată în om. Însă și omul în maimuță.

Dar nu se poate! Nu, nu se poate concepe că și după descoperirea noastră totul o să rămână la fel cum a fost! Și nu-i vorba de știință, ci de viață! Descoperirea noastră vizează tocmai viața. Ea nu împușcă, nu omoară — ea creează. Poate că noi nu căutăm unde trebuie. Nu e vorba aici de proprietățile mașinii, ci de însușirile omului”.

Aspirantul Krivoșein termină lectura jurnalului frământat de gânduri. E posibil, oare, să-și fi pierdut timpul degeaba? Nu cumva descoperirea noastră a apărut înainte de vreme și se poate întoarce împotriva oamenilor? La Moscova el s-a gândit prea puțin la toate acestea. Descoperirea era numai a lui. Ea nu privea pe nimeni altcineva. Prin urmare cercetează și taci din gură… E adevărat că după baia din bazinul reactorului tare ar mai fi vrut să-i împărtășească lui Androsiașvili și băieților de la cămin descoperirile și frământările sale, să le spună că radiația și boala iradierii pot fi învinse! Dar aceste lucruri aveau o legătură directă cu probleme de război…

„Din cauza ticăloșilor! Krivoșein fu cuprins de furie. Din cauza ticăloșilor care sunt, poate, doar unul la mie, și pentru care binevoitoarea și servila prostituată, Știința, pregătește metode de aruncare în aer a podurilor și de distrugere a popoarelor! Doar metode. La naiba, poate ar fi cazul să încep exterminarea acestor bestii după metoda noastră? Nimeni n-are să mă prindă, n-are să mă împuște… Să merg și eu pe drumul ticăloșilor? Nu. Nici asta nu e „ceea ce trebuie”.

Aspirantul închise caietul, își ridică privirea. Lampa de birou ardea de pomană. Se făcuse lumină. Dincolo de geam fațadele galbene, identice, ale clădirilor din cartierul academicienilor priveau printre frunze la soarele nevăzut. Se părea că turma de case va porni, dintr-o clipă într-alta, după astru. Ceasul arăta șapte și jumătate, dimineața.

Krivoșein își aprinse o țigară și ieși în balcon. În stația de troleibuz, jos, se adunau oameni. Un bărbat cu umerii largi, într-un impermeabil bleumarin, se preumbla pe sub copaci.

— Ia te uită! se miră Krivoșein de perseverența și rezistența acestuia. Bine. Trebuie salvat ceea ce mai poate fi salvat.

Se înapoie în cameră, se dezbrăcă și făcu un duș rece. Îi reveni vioiciunea și energia. Deschise apoi șifonierul, scotoci prin rezervele modeste din garderobă, cercetându-le cu un ochi critic. Alese o cămașă ucraineană cu guler brodat și o trase pe el. Cercetă cu îndoială costumul bleumarin, uzat, oftă și îl îmbrăcă.

Pe urmă, aspirantul se antrenă un sfert de oră în fața oglinzii și părăsi locuința.

Capitolul 3

— Ei, ia stai! Nu fii măgar!

— Ușor de spus… mormăi măgarul și o luă la fugă.

O poveste modernă

Bărbatul în impermeabil îl zări pe Krivoșein, se întoarse spre el și-l privi drept în față.

„Doamne, ce detectiv primitiv! se indignă Krivoșein. În loc să urmărească imaginea mea în vitrină sau să se ascundă după un ziar, se zgâiește ca omul de Neanderthal la un autobuz! Ce dracu, n-au instrucțiuni? Măcar de-ar citi comicsuri, pentru a-și ridica calificarea! Cu asemenea indivizi, slabe speranțe să dai de firul unei crime!”

Îl cuprinse furia. Se apropie hotărât de bărbatul în impermeabil.

— Ascultă, de ce nu te schimbi? Detectivilor nu li se aplică legea cu privire la munca de șapte ore?

Cel cu impermeabilul își înălță mirat sprâncenele.

— Valea… Auzi aspirantul o voce baritonală, caldă. Valentin… Nu mă cunoști?

— Hm… Krivoșein clipi, îl privi cu atenție și scoase un fluierat. Deci asta e… Prin urmare, dumneata ești Adam Hercule? Ia te uită! Și eu care credeam…

— A… înseamnă că dumneata nu ești Krivoșein? Adică ești Krivoșein, dar… din Moscova?

— Exact. Ei, te salut… Te salut, Valea-Adam, suflet rătăcit!

— Salut.

Își strânseră mâinile. Krivoșein cercetă chipul bronzat de soare și ars de vânt al lui Adam. Trăsăturile îi erau cam dure, dar frumoase. „Totuși, Valea nu s-a muncit degeaba! Uite ce-a ieșit!” Numai în ochii de culoare deschisă, pe sub genele decolorate, i se citea o sfială ascunsă.

— Acum o să fie mulți cu numele Krivoșein, Valentin Vasilievici.

— Poți să-mi spui Adam. Am să iau acest nume.

— Dar pe unde ai umblat, Adam?

— La Vladivostok, o, doamne… Râse scurt, ca și cum s-ar fi îndoit că are dreptul să glumească. La Vladivostok și în împrejurimile sale.

— Ce vorbești? Asta-i grozav! Krivoșein îl privi cu invidie. Ai montat utilaje în porturi?

— Nu, chiar… Am aruncat în aer stâncile submarine cu dinamită. Iată… Acum m-am întors să lucrez…

— Și nu ți-e teamă?

Adam îl privi pe Krivoșein drept în ochi.

— Mi-e teamă, dar… înțelegi, am o idee. În loc de a sintetiza oameni artificiali, aș vrea să încerc să-i transform în „mașina-mamă” pe cei obținuți. Adică… să te scufunzi în lichid, să acționezi cu ajutorul informației externe… Probabil că se poate, ce zici?

Adam se sfia totuși. Își dădu seama că se sfiește și-i era ciudă că, din cauza asta, și-a expus ideea sa atât de stângaci.

— E o idee