înălțînd-o deasupra capului. Iar eu am făcut un miracol cu fotografia asta. Eu, escroc religios, actor de mîna a cincea, orator de întruniri serale, eu am făcut un miracol cu o fotografie!

— Walt, A. B., Junior! strigă Lucio, făcînd semn unui grup de la bar. Veniți, că am intrat în teologie.

— Poți să-ți bați joc de mine, că o merit, continuă Dugay cu un zîmbet amar, privind cum șirul de tineri se îndreaptă spre el, cu paharele în mînă. O merit cu vîrf și îndesat. Credeam că se scapă ușor, cu doi ani de pușcărie și degradare civică. Credeam că trecutul e mort, așa cum e mort idolul pe care-l numim Dumnezeu, și care n-are nimic de-a face cu Dumnezeul adevărat, pe care-l vom întîlni într-o zi, cînd va voi El, și fără știrea noastră, și atunci o să vedeți ce teologie o să ne mai învețe El! Dar Dumitru acesta îmi dovedește că nici trecutul nu e mort, nici Dumnezeul Bisericii Mîntuirii și al celorlalte biserici. Băieți, exclamă el cu dezamăgire, adresîndu-se grupului întreg, mă urmărește nenorocul! Voiam să scriu o doctrină a lui Dumnezeu construită exclusiv pe escatologie[4]. N-a scris-o nimeni, n-o găsiți la nici unul din marii teologi ai timpului. Și atunci apare Dumitru cu fotografia asta – spuse apucînd din nou fotografia și arătînd-o grupului – cu fotografia soției lui, bolnavă de astmă, și pentru că i-au dispărut atacurile de astmă, proclamă un miracol și mă face responsabil de el! Se putea mai mare nenorocire?

Unul din tineri întinse brațul și-i luă fotografia. Dugay își sprijini coatele pe masă, își prinse capul în palme și închise ochii.

— Da, dar vedeți, v-am spus că n-a fost numai astma, îndrăzni Dumitru să rupă tăcerea. V-am spus că fotografia era veche de zece ani.

— Eu tot nu înțeleg de ce numești asta nenoroc, vorbi Junior. A fost o vindecare prin sugestie. Ai mai făcut și altele, și i se poate întîmpla orișicui. Ce-are a face asta cu escatologia sau chiar cu existența sau inexistența lui Dumnezeu?

Dugay deschise ochii și-l privi mirat, ca și cum nu s-ar fi așteptat să-l audă tocmai pe el vorbind astfel. Junior își scosese pipa din gură și o învîrtea acum încet între degete așteptînd.

— Atunci n-ai înțeles nimic! izbucni Dugay. Nu vezi că nu mă pot libera de trecut? Atîta vreme cît omul acesta crede în mine, cel de-atunci, atîta vreme cît e convins că escrocul care eram atunci putea face miracole, nu sînt liber, îl port în spate. E un cadavru pe care-l port în spate. Cu Mrs. Blith lucrurile sînt clare: știe că eram un escroc, și am plătit ca să afle asta. Dar Dumitru crede că i-am vindecat soția.

— N-ați făcut-o singur, Dumnezeu era cu dumneavoastră.

— Îl vedeți? Am să-l port cu mine în cîrcă pînă se va convinge de contrariu. Dar cum să-l conving de contrariu? Sînt un om de nimic, dar sînt totuși un om. Pot să doresc să i se îmbolnăvească din nou soția numai ca să se convingă și el că n-a fost nici un fel de miracol?

Dumitru încercă să rîdă, dar nu izbuti. Își trecu, încurcat, palma peste buze.

— Dacă aș crede în diavol, continuă Dugay, i-aș putea spune că miracolele sînt lucrarea diavolului. Dar nu cred în diavol.

Dumitru încercă din nou să rîdă. Apucă paharul și-l goli dintr-o înghițitură.

— Degeaba vă trudiți dumneavoastră, doctor Martin, să mă duceți în ispită. Acum că sînt cam obosit vorbesc prost englezește, dar să nu mă credeți mai necopt decît sînt. V-am spus că fotografia asta era veche de zece ani.

O căută din ochi și o descoperi la capătul mesei, în mîna lui Walt.

— Așa cum arăta Thecla acolo, eu n-am văzut-o niciodată. Dar iată că s-a îndurat Dumnezeu și l-am întîlnit pe doctor Martin. Și Dumnezeu, prin doctor Martin, cu o mînă i-a luat astma.

— O clipă de atenție! făcu cineva de la bar bătînd din palme.

Luminile se stinseră și în mijlocul sălii apăru o fată tînără în pantaloni negri. Se aplecă spre microfon și anunță:

— Cîntec simplu, după un poem de E. M. Forster.

— Cu o mînă i-a luat astma, repetă Dumitru coborînd glasul, iar cu cealaltă a făcut-o să semene cu ea însăși.

— Șșt! se auziră cîteva glasuri de la mesele vecine.

Silly old Boney Sat on his Pony, cînta fata.

— A făcut-o să semene cu ea, din fotografie, șopti Dumitru.

Lucio îi puse mîna pe umăr și se plecă spre urechea lui:

— Ascultă acum, șopti, că ce vine acum e foarte frumos.

Sat on his Pony, cînta fata… Eating his Christmas Pie.

Fotografia trecea de la o masă la alta.

— A cunoscut-o la un festival balt, explica fetelor de lîngă el un tînăr cu figura rotundă și ochii foarte depărtați unul de altul, dîndu-i aerul de păpușă exotică. Era bolnavă de astmă și s-au căsătorit chiar în săptămîna aceea. S-au căsătorit la Biserica Mîntuirii, unde vorbea Dugay. Dar n-am înțeles bine care a fost rolul lui Dugay în toată povestea asta, de ce e atît de catastrofal Dugay.

Îl urmări cum trece printre mese, în haina albă imaculată de barman, purtînd tava într-un chip curios, parcă ar fi ținut-o rezemată de umăr. Încercă să-i facă semn, dar Dugay nu-l văzu.

— A cunoscut-o la un festival balt, spuse una din fete întorcîndu-se și întinzînd fotografia cuiva de la masa vecină.

— Care e el, bărbatul? întrebă cealaltă fată.

— Nu-l poți vedea bine acum, că doarme. E acela care doarme cu capul pe masă, lîngă Lucio.

— Dar pare bătrîn pe lîngă ea, spuse prima fată. Ea arată o copilă.

— Nouăsprezece ani, preciză tînărul. Apoi ridică mîna în sus și strigă: Dugay!

Dugay se apropie agale și se trînti extenuat pe scaunul liber din față.

— Ce se întîmplă? întrebă tînărul. Cine e tipul?

— Am să-l port toată viața în spate, spuse Dugay cu o voce uscată, sugrumată parcă de emoție. Am să duc toată viața un cadavru în spate. Adio doctrina lui