de moral, lucru reflectat de numărul mare de dezertări.{40} Între lunile octombrie 1918 şi aprilie 1919, circa un milion de persoane nu au răspuns ordinelor de recrutare. Numărul dezertărilor între iunie 1919 şi iunie 1920 este estimat de surse comuniste la 2,6 milioane; în a doua jumătate a anului 1919, numărul soldaţilor dezertori într-o singură lună era mai mare decât efectivul total al Armatei Albe de Voluntari. Pedepsele pentru dezertare erau foarte aspre, dar se pare că nu au fost aplicate în mod riguros, pentru că altfel mai mult de jumătate din efectivele Armatei Roşii ar fi fost exterminate. Mulţi dintre dezertori erau pur şi simplu trimişi înapoi la unităţi. În ultimele şase luni ale lui 1919 au fost executaţi 612 militari; în 1921, după încheierea războiului civil, când operaţiunile militare erau îndreptate în cea mai mare parte împotriva grupurilor de ţărani răzvrătiţi, numărul execuţiilor s-a ridicat la 4337.

Un alt semn al lipsei de loialitate şi al moralului scăzut cu care se confruntau bolşevicii îl constituie măsurile de o severitate ieşită din comun luate în cadrul Armatei Roşii. Iată cum le justifica Troţki, iniţiatorul lor:

 

Nu se poate construi o armată fără a face uz de represiune. Masele nu pot fi convinse să meargă la moarte, dacă ofiţerii aflaţi la comanda lor nu au la dispoziţie argumentul pedepsei capitale. Atâta timp cât maimuţele fără coadă numite oameni, mândre de tehnologia lor, vor construi arme şi vor duce războaie, comandanţii vor trebui să poată pune soldaţii în faţa alternativei: moarte posibilă pe front sau moarte sigură în spatele frontului.

 

Măsurile cele mai aspre îi vizau pe ofiţeri: familiile lor erau considerate ostatice, ei înşişi riscând să fie împuşcaţi după o procedură sumară, pe baza unor simple suspiciuni. În august 1918, Troţki a ordonat ca în caz de retragere „nejustificată” comisarul de front să fie executat primul, urmat de comandantul militar. Recruţii erau şi ei supuşi unor măsuri punitive extreme. La intrarea în serviciul activ, li se aducea la cunoştinţă că oricare din camarazii lor puteau, ba chiar aveau datoria să îi împuşte pe loc, dacă părăseau lupta, nu îndeplineau ordinele sau se plângeau de lipsa hranei.

Pentru a pune în practică tactica „moarte posibilă pe front, moarte sigură în spatele frontului”, Troţki a organizat „detaşamente preventive”, alcătuite din militari de încredere, în majoritate comunişti, care să patruleze drumurile din imediata apropiere a frontului. Măsurile luate le întreceau în severitate chiar şi pe cele care funcţionau în armata ţaristă în epoca iobăgiei. Ele nu aveau echivalent în tabăra Albilor; prizonierii şi dezertorii din Armata Roşie erau uimiţi de lipsa de stricteţe a disciplinei în rândul trupelor inamice.

Pedepselor li se adăuga o propagandă neobosită. Trenuri speciale parcurgeau în permanenţă zona frontului, distribuind manifeste. Tipografiile produceau afişe şi ziare destinate trupelor. Obiectivul acestor eforturi era de a-i convinge pe soldaţi că victoria Albilor ar fi însemnat restaurarea monarhiei, reîntoarcerea marilor proprietari şi uciderea în masă a muncitorilor.

 

Deşi gradul de implicare a aşa-zişilor „intervenţionişti străini” în războiul civil este de obicei supraestimat până la exagerare, desfăşurarea războiului nu poate fi bine înţeleasă fără luarea în considerare a acestui factor. Dacă Albii nu ar fi primit asistenţă militară, în special din partea britanicilor, victoria Armatei Roşii ar fi fost mult mai rapidă. Pe de altă parte, trebuie să notăm două lucruri. În primul rând, nu a existat o acţiune străină concertată pe teritoriul Rusiei; fiecare ţară şi-a urmărit propriile obiective, adesea contradictorii, sub influenţa diferitelor grupuri de interese din interior, unele sprijinind ideea intervenţiei, altele respingând-o. În al doilea rând, puterile străine, cu excepţia Marii Britanii în 1919, nu şi-au propus să răstoarne guvernul bolşevic. În primul an de război civil, ele nu au intervenit decât pentru a reactiva frontul din Răsărit – cu sprijinul bolşevicilor, dacă s-ar fi putut, sau, la nevoie, fără ei. În cel de-al doilea an, decisiv, când pe frontul de vest armele tăcuseră deja, intervenţia nu a mai avut un obiectiv precis. Statele Unite şi Franţa au renunţat la orice implicare. Japonezii au rămas pe loc: au făcut-o nu pentru a lupta împotriva Armatei Roşii, ci cu intenţia de a cuceri aşa-zisele „provincii maritime” ale Rusiei. Singurii care au continuat să se implice au fost englezii, care au acordat sprijin armatelor albe până în toamna anului 1919. Acţiunea englezilor a fost în mare parte rezultatul eforturilor politice ale unui singur om: Winston Churchill, unul dintre puţinii oameni de stat europeni care înţelegea urmările pe care o victorie a comuniştilor le-ar fi avut asupra Marii Britanii şi a păcii în lume. Să nu uităm, în fine, că războiul civil din Rusia a fost un conflict fratricid; în timp ce ruşii au pierdut milioane de soldaţi şi civili, englezii, singurii dintre Aliaţi care au participat la lupte pe teritoriul Rusiei, nu au înregistrat mai mult de 400 de victime.{41}

Personajul cheie al intervenţiei aliate a fost primul ministru britanic, David Lloyd George, acţionând de comun acord cu preşedintele american, Woodrow Wilson. În memoriile sale, Lloyd George scria:

 

Eram dispus să tratez cu sovietele considerându-le guvernul de facto al Rusiei. La fel şi Preşedintele Wilson. Dar ştiam amândoi că nu-i puteam convinge nici pe colegii noştri din Congres, nici opinia publică din ţările noastre, care era speriată de violenţele bolşevicilor şi se temea de extinderea lor.

 

Afirmaţiile lui Lloyd George sunt adevărate, însă motivaţiile şi elementele care l-au influenţat sunt mai diverse şi mai complicate decât lasă să se înţeleagă.

Primul ministru a trebuit să facă faţă unor presiuni provenite din direcţii opuse ale spectrului politic. Purtătorul de cuvânt al conservatorilor în această privinţă, Churchill, dorea nici mai mult nici mai puţin decât un soi de cruciadă internaţională pentru înlăturarea bolşevicilor. Fiind şeful unui cabinet de coaliţie, liberalul Lloyd George nu putea ignora opinia lui Churchill, în acelaşi timp, premierul britanic se confrunta cu opoziţia crescândă a Partidului Laburist şi a Congresului Sindicatelor faţă de ideea unei intervenţii în Rusia, intervenţie pe care acestea o considerau în ultimă instanţă îndreptată împotriva