lor. Lloyd George a trebuit prin urmare să găsească o formulă de compromis: Marea Britanie a intervenit, dar fără prea multă convingere, retrăgându-se de îndată ce s-a ivit o ocazie onorabilă.

Lloyd George şi-a justificat reticenţa de a oferi Albilor sprijin efectiv şi recunoaştere diplomatică cu argumentele că experienţa Revoluţiei franceze demonstrase inutilitatea încercărilor de a pune capăt unei revoluţii prin forţa armelor, că bolşevicii aveau să fie înlăturaţi cu siguranţă de la putere de forţe interne dacă nu reuşeau să câştige sprijin popular şi că menţinerea lor la putere se explica tocmai prin existenţa unui astfel de sprijin popular. Primul ministru avea însă argumente şi mai puternice împotriva unei intervenţii în favoarea Albilor, în primul rând acela că regimul bolşevic reprezenta pentru Marea Britanie o ameninţare mai mică decât o eventuală revenire a Rusiei la statutul de dinainte de război. Iată de ce, în decembrie 1918, el îşi afirma în faţa cabinetului de război convingerea că Rusia bolşevică „nu este în niciun caz la fel de periculoasă pe cât era vechiul Imperiu Rus, cu reprezentanţii săi oficiali agresivi şi milioanele de soldaţi pe care îi avea la dispoziţie”. Un an mai târziu, Lloyd George avea să exprime o opinie similară în mod public. Argumentaţia lui semăna cu aceea avansată în 1918 de partizanii germani ai unei politici pro-bolşevice şi cu aceea susţinută ulterior de preşedintele Republicii Poloneze, Josef Pilsudski. Preşedintele Wilson împărtăşea aceleaşi sentimente, motivate mai degrabă de anumite prejudecăţi decât de o evaluare corectă a situaţiei reale din Rusia.

Lloyd George şi Woodrow Wilson au încercat într-o primă fază să aducă cele două tabere aflate în conflict la masa negocierilor. Convingerea lor era că revenirea Rusiei la stabilitate reprezenta o condiţie indispensabilă pentru trasarea noilor graniţe în Europa răsăriteană şi, cu atât mai mult, pentru realizarea unei păci durabile. William Bullitt, diplomat american de circumstanţă, trimis în martie 1919 la Moscova cu misiunea secretă de a media o înţelegere, nu a reuşit să îşi atingă obiectivul. În timp ce guvernul bolşevic s-a arătat dispus să accepte un armistiţiu, din dorinţa de a evita un atac previzibil din partea Aliaţilor, liderii albi au respins din start orice propunere. A eşuat de asemenea şi încercarea de convocare a unei conferinţe de pace, care urma să se desfăşoare pe insula Prinkipo din apropierea Constantinopolelui. Lloyd George s-a văzut de aceea nevoit să accepte, după multe ezitări, ideea unei intervenţii. Condiţiile în care urma să aibă loc intervenţia au fost expuse de primul ministru britanic la începutul lui 1919:

 

„1. Nu vor exista încercări de cucerire a Rusiei prin forţa armelor.

2. Sprijinul nostru va continua doar atâta vreme cât există certitudinea că în regiunile controlate de Denikin şi Kolceak populaţia nutreşte sentimente antibolşevice.

3. Trupele antibolşevice nu vor fi folosite spre a reinstaura vechiul regim ţarist… [şi] a impune din nou ţărănimii sistemul feudal (!) de proprietate asupra pământului.”

 

Ajutorul Marii Britanii a constat în esenţă în furnizarea de material şi instructori militari, principalul beneficiar fiind amiralul Kolceak. Unităţile engleze au sprijinit în mod ocazional trupele albe, prin atacarea unor obiective navale ale Armatei Roşii şi prin acţiunea unui mic număr de tancuri de asalt şi avioane de recunoaştere. În toamna anului 1919, experţii britanici estimau valoarea totală a asistenţei acordate albilor la 100 de milioane de lire sterline (500 de milioane de dolari), evaluare considerată de Churchill drept exagerată, dat fiind că ajutorul britanic ar fi constat mai ales în materiale care, devenite inutile după încheierea primului război mondial, aveau o valoare financiară redusă.

Churchill era – nu doar în Anglia, ci şi în Europa – cel mai fervent sprijinitor al ideii unei intervenţii militare. Omul politic britanic ajunsese la concluzia că primul război mondial inaugurase o nouă eră în istorie, în care conflictele şi interesele de ordin naţional aveau să piardă teren în faţa unor conflicte şi interese supranaţionale şi ideologice. Această convingere i-a permis să sesizeze implicaţiile apariţiei comunismului şi apoi a naţional-socialismului, mai rapid şi cu mai multă claritate decât oricare alt politician. Comunismul reprezenta pentru Churchill răul în stare pură, o forţă satanică. Cauza Armatelor Albe era pentru el şi cauza Angliei. În septembrie 1919, când Marea Britanie era pe punctul de a-i abandona pe Albi, Churchill scria:

 

Ar fi o iluzie să credem că în toate aceste luni am luptat pentru cauza ruşilor care se împotrivesc bolşevismului. Dimpotrivă, ei sunt aceia care au luptat pentru cauza noastră. Adevărul acesta va deveni dureros de limpede pentru noi în momentul în care ei vor fi fost zdrobiţi şi în care bolşevicii vor pune stăpânire pe vastele teritorii ale fostului Imperiu Rus.

 

Îngrijorarea lui Churchill cu privire la triumful comunismului în Rusia era motivată de considerente geopolitice. Discipol al lui H. J. Mackinder, fondatorul geopoliticii, politicianul britanic se temea că o eventuală intrare a zonei centrale a Eurasiei sub controlul comuniştilor ruşi le-ar fi deschis acestora calea spre o hegemonie mondială, mai ales dacă şi-ar fi unit forţele cu Germania şi Japonia:

 

Dacă noi abandonăm Rusia, trebuie să fim conştienţi că Germania şi Japonia nu o vor face. Noile state care sunt pe cale să apară în estul Europei vor fi strivite între Rusia bolşevică şi Germania. Prin influenţa pe care o va avea asupra Rusiei, Germania va câştiga mult mai mult decât a pierdut în colonii şi în provinciile ei vestice. La cealaltă extremă a căii ferate transsiberiene, Japonia va ajunge fără îndoială la o soluţie asemănătoare. În cinci ani, sau poate chiar mai curând, vom realiza că rodul victoriilor noastre a fost irosit la Conferinţa de Pace, că Liga Naţiunilor e o caricatură neputincioasă, că Germania va fi mai puternică decât oricând şi că interesele britanice în India vor fi afectate în mod primejdios. După toate triumfurile, vom fi ajuns să părăsim câmpul de luptă umiliţi şi înfrânţi.

 

Churchill nu avea însă sprijinitori printre membrii cabinetului şi avertismentele nu i-au fost luate în seamă. De altfel, deşi temerile şi previziunile lui erau justificate, soluţia pe