Poziţia Franţei faţă de Rusia era mai puţin complicată. Două erau obiectivele care o dictau: prevenirea unei apropieri între ruşi şi germani şi obţinerea de compensaţii pentru pierderile uriaşe suferite de francezi în urma retragerii ruşilor din război şi a exproprierilor bolşevice. Franţa nu credea într-o victorie a Albilor. Mareşalul Foch, comandantul şef al forţelor aliate în 1918, explica acest scepticism al ţării sale, afirmând că nu acordă „nicio importanţă armatei lui Denikin, fiindcă armatele nu există prin ele însele… Orice armată trebuie să aibă în spate un guvern, o legislaţie, un stat organizat. Mai bine un guvern fără armată decât o armată fără guvern” Deşi Franţa nutrea o ostilitate inflexibilă faţă de conducătorii de la Kremlin, nu a făcut aproape nimic pentru a-i ajuta pe adversarii acestora. Mica forţă multinaţională pe care a trimis-o în sudul Rusiei în martie 1919 a fost evacuată la scurt timp, în urma atacurilor suferite din partea bandelor ucrainene aliate cu unităţi ale Armatei Roşii. În loc să intervină în Rusia, Franţa şi-a concentrat eforturile în direcţia izolării ruşilor de Germania, printr-un „zid” de state prietene al cărui pilon principal era Polonia.

Statele Unite au intervenit în 1918, după multe ezitări şi la presiunile britanicilor, în parte pentru a preveni căderea în mâinile germanilor a furniturilor militare expediate în porturile ruse din nord, pentru a ajuta la evacuarea Legiunii Cehoslovace, dar şi pentru a-i împiedica pe japonezi să se instaleze în Siberia Orientală. Trupele americane nu s-au angajat în lupte pe teritoriul Rusiei.

Japonia, care debarcase forţe la Vladivostok sub pretextul protejării propriilor cetăţeni şi al întăririi forţelor aliate de pe frontul de est, urmărea obiective pur expansioniste. Japonezii nu au făcut nimic pentru a-l ajuta pe Kolceak – mai mult, s-au străduit să-i îngreuneze situaţia, fiindcă în eventualitatea unei victorii a amiralului, trupele lor ar fi trebuit să se retragă. Forţele japoneze colaborau cu şefii militari cazaci, care terorizau populaţia din Orientul îndepărtat, vizând menţinerea regiunii în afara controlului armatelor lui Kolceak.

În primăvara anului 1919 Kolceak a trecut la o ofensivă decisivă în direcţia fluviului Volga. Şansele de succes erau în mare parte compromise de calitatea slabă a comandamentului şi de lipsa de organizare care domnea în spatele frontului. Kolceak s-a dovedit a fi un administrator dezastruos. Un stat major supradimensionat, alcătuit din cei 2000 de ofiţeri încartiruiţi la Omsk, redacta planurile de operaţiuni pentru o armată de 140.000 de oameni. Proviziile destinate frontului erau în mod constant deturnate; unele unităţi primeau raţii de trei ori mai mari decât le-ar fi dat dreptul efectivele lor reale. Uniforme britanice şi alte bunuri erau furate şi valorificate. Speculanţii vindeau arme şi muniţie inamicului. Anumite spirite ironice din Omsk îl botezaseră pe generalul Alfred Knox, şeful misiunii militare britanice, Intendent General al Armatei Roşii; Knox a primit chiar la un moment dat o falsă scrisoare din partea lui Troţki, provenind de la aceiaşi glumeţi, în care i se adresau mulţumiri pentru ajutorul dat la echiparea Armatei Roşii. Nimeni nu se preocupa de soarta populaţiei civile. În octombrie 1919, când armata condusă de el se afla deja în pragul dezmembrării, Kolceak îi spunea unuia din colaboratorii lui civili, care îl îndemna să acorde mai multă atenţie aspectelor politice:

Ştiţi bine că legile civililor dumneavoastră mi se par inutile… Mi-am fixat un ţel măreţ: acela de a zdrobi Armata Roşie. Sunt comandantul şef al armatei şi reformele nu mă interesează. Redactaţi doar acele legi care ne sunt necesare în acest moment şi lăsaţi restul pe seama Adunării Constituante.

Ofensiva amiralului Kolceak a înregistrat la început succese remarcabile. Trupele Armatei Roşii nu aveau spirit combatant şi erau afectate de propaganda Albilor şi revoltele ţărăneşti din spatele frontului. Roşii se aflau în plus în inferioritate numerică, din cauză că Moscova, care anticipa debarcări aliate masive la Marea Neagră, neglija frontul de est. Spre jumătatea lui aprilie, trupele albe se aflau la mai puţin de 100 de kilometri de Volga, după ce în numai câteva săptămâni cuceriseră un teritoriu cu o suprafaţă de 300.000 km2 şi o populaţie de peste 5 milioane de locuitori.

Comandamentul Armatei Roşii, realizând greşeala pe care o comitea, şi-a schimbat tactica, acordând prioritate maximă frontului de est. În zonă au început să fie trimise întăriri masive, astfel încât în iunie forţele roşii au devenit superioare numeric, continuând să crească în lunile care au urmat.

Kolceak a decis în acest moment să obţină din partea Aliaţilor recunoaşterea lui ca reprezentant legitim al statului rus, conştient că populaţia ar fi avut mai multă încredere într-o autoritate sprijinită de puterile învingătoare din primul război mondial. (La fel se întâmplase în 1918, când, sub impresia că bolşevicii ar fi fost sprijiniţi de Germania, adversarii lor au fost puternic descurajaţi.) Consiliul Suprem Aliat i-a impus amiralului o serie de condiţii, printre care şi asumarea datoriilor externe ale Rusiei. Kolceak a acceptat aproape toate condiţiile, mergând până la recunoaşterea „angajamentelor şi decretelor” fostului Guvern Provizoriu. Sprijinul a întârziat totuşi să vină, în mare măsură din cauză că preşedintele Wilson, care în problemele privitoare la Rusia se baza pe opiniile lui Kerenski, inamic al Albilor, nu credea în intenţiile democratice ale amiralului. Când, la mijlocul lunii iunie, Consiliul Suprem Aliat s-a întrunit la Paris pentru a lua o decizie în privinţa lui Kolceak, armatele acestuia băteau deja în retragere. Ofensiva lor s-a împotmolit definitiv, iar recunoaşterea internaţională nu avea să mai vină niciodată.

În primăvara lui 1919, când Kolceak era încă în plină glorie, Armata de Voluntari se găsea blocată în inima teritoriilor cazace. Denikin plănuise să atace oraşele Ţariţân şi Astrahan, pentru a face joncţiunea cu Kolceak. Planurile au trebuit însă abandonate, după ce în martie şi aprilie Armata Roşie a străpuns liniile cazacilor, ameninţând regiunea Donului, în care era desfăşurată Armata de Voluntari. La 12 martie frontul de sud al Armatei Roşii a primit ordinul de a ataca Dombas-ul şi a izgoni trupele albe din zonă. Aşa