Cărți «Scurtă istorie a României citește romane de dragoste PDf 📖». Rezumatul cărții:
Realismul socialist pe care Gheorghiu-Dej l-a definit atât de prozaic a rămas oficial predominant pe parcursul anilor 1960, însă o nouă generaţie de scriitori a fost profund revoltată de ideologia şi criteriile sociale ca măsuri ale creativităţii. Cu ingeniozitate, aceşti scriitori au contestat în permanenţă dreptul partidului de a le limita viziunea şi simţul estetic. O urmă de sfidare a regulilor partidului era evidentă în volumul de poezii Sensul iubirii (1960) de Nichita Stănescu (1933-1983), unul dintre poeţii de seamă de la acea vreme. Volumul era un manifest al noii generaţii de poeţi, care insista asupra caracterului unic al actului creator. Publicarea volumului a marcat începutul dezgheţului ideologic care avea să continue până la sfârşitul deceniului. Contribuţii importante la „spiritul şaizeciştilor” au fost volumul de poezie Persoana întâia plural (1964) de Ana Blandiana (n. 1942) şi Moartea ceasului (1966) de Marin Sorescu (1936-1996), care au scos la iveală un limbaj poetic nou şi au proclamat o nouă etică artistică, ce refuza orice compromis în faţa autorităţii. Aceştia şi ceilalţi poeţi au îmbrăţişat temele poetice şi sensibilitatea lui Lucian Blaga, Ion Barbu şi ale altor poeţi interbelici, care se situau la antipodul realismului socialist.
Şi în proză, destinderea a stimulat creativitatea şi a adus în prim-plan o nouă generaţie de scriitori. Romancierii au explorat dilemele psihologice şi morale ale indivizilor constrânşi de regim, precum Augustin Buzura (n. 1938), care a descris dificultăţile etice ale persoanelor sensibile ; Nicolae Breban (n. 1934), care a analizat indivizi „stranii”, „distorsionaţi” ; şi Ştefan Bănulescu (n. 1929), care a cultivat o proză fantastică. Nimic din toate acestea nu corespundea principiilor ideologice sau obiectivelor pragmatice imediate ale elitei comuniste. Şi critica literară a reînflorit odată cu înfiinţarea mai multor reviste literare noi în întreaga ţară, printre care România Literară la Bucureşti. Critici precum Nicolae Manolescu (n. 1939) şi Eugen Simion (n. 1933) au cutezat să ignore „indicaţiile” partidului, insistând ca valoarea unei opere literare să fie judecată în funcţie de calităţile sale estetice.
O atmosferă similară de relaxare şi efervescenţă a caracterizat şi profesia istoricului. Termenul este foarte potrivit, deoarece istoricii profesionişti luau locul activiştilor de partid care preluaseră controlul la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. Unii dintre istoricii care au reafirmat integritatea disciplinei aparţineau generaţiei interbelice, însă alţii se aflau la începutul carierei lor. Ambele generaţii erau unite prin respectul faţă de autoritatea surselor şi prin angajamentul faţă de judecata ştiinţifică independentă, împotrivindu-se limitărilor impuse cercetării şi gândirii de către străjile ideologice. De asemenea, erau dornice să reia contactul deplin cu istoriografia occidentală şi au făcut acest lucru prin intermediul conferinţelor internaţionale, al accesului sporit la publicaţii şi al călătoriilor de cercetare, toate intensificându-se pe măsură ce elita comunistă urmărea apropierea de Europa Occidentală şi de Statele Unite.
Istoricii profesionişti şi elita de partid au găsit un punct comun în doctrina emergentă a naţional-comunismului. În timp ce partidul contesta imixtiunea sovietică în treburile politice şi economice ale blocului, istoricii revizuiau în egală măsură imaginea bunăvoinţei ruseşti şi sovietice faţă de România, meşteşugită la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950. Este inutil să mai spunem că nu s-ar fi putut păşi pe această cale fără binecuvântarea partidului român.
Dintre numeroasele produse ale împletirii ambiţiilor politice ale partidului cu zelul ştiinţific al istoricilor profesionişti, două au surprins în cea mai mare măsură spiritul vremii. Unul este Istoria României în patru volume (1960-1964), care se întindea din preistorie până la independenţa din 1878. La un anumit nivel, această lucrare marca în istoriografie noua poziţie adoptată de elita partidului faţă de Uniunea Sovietică, iar la un alt nivel era o încercare de recuperare a identităţii românilor după un deceniu de negare. Aceste volume groase au reprezentat şi un progres semnificativ al ştiinţei, deoarece prezentau rezultatele unor cercetări intense, îndeosebi de istorie medievală şi socioeconomică. A doua lucrare contesta şi mai direct presupusele baze spirituale pe care se întemeiase relaţia sovieto-română. Prin publicarea Însemnărilor despre români (1964) de Karl Marx, elita de partid a urmărit să distrugă imaginea Rusiei de protector al românilor. Subliniind ostilitatea vădită a lui Marx şi Engels faţă de Rusia ţaristă, românii voiau să-şi justifice propria distanţare de succesoarea Rusiei – Uniunea Sovietică – prin apelul la cea mai înaltă autoritate ideologică.
Elita a promovat destinderea societăţii şi pe alte căi. A acordat mai multă atenţie nevoilor de zi cu zi ale poporului. Rezervele de alimente şi alte bunuri de consum au crescut, iar construcţia de apartamente a luat avânt. Partidul a menţinut o plasă de siguranţă socială, care a făcut educaţia şi serviciile medicale accesibile tuturor în mod gratuit sau cu un cost redus, şi a asigurat locuri de muncă şi pensii pentru toţi cetăţenii. La un alt nivel, conducerea a redus incidenţa arestărilor şi întemniţărilor arbitrare, limitând influenţa Securităţii. Într-un act de mare însemnătate simbolică, ultimii deţinuţi politici au fost eliberaţi în 1964.
În ciuda tuturor acestor aparenţe de moderaţie, partidul a păstrat în continuare controlul deplin, iar implicarea sa în toate aspectele vieţii sociale şi private nu a slăbit câtuşi de puţin, consecvenţă în acord