— Dar de ce? De ce zici că-l porți în spate? întrebă una din fete.

Dugay înălță obosit brațele în aer, apoi le lăsă să cadă, cu o expresie de amară resemnare. Cîteva clipe în urmă, cu un efort, se ridică de pe scaun și începu să așeze sticlele goale pe tavă.

— Mai am ceva de adus aici? întrebă.

Dar nu așteptă răspunsul și se îndreptă spre bar, cu tava săltînd ușor, cadențat, lîngă umăr.

— Mă duc să văd despre ce este vorba, spuse tînărul sculîndu-se brusc și strivindu-și țigara în scrumieră.

Dumitru dormea liniștit, cu capul rezemat pe mîna stîngă, pe marginea mesei.

— Ia, spune, Lucio, cine e tipul? Ce e cu el?

— E de la Dunăre, începu Lucio visător. A abandonat Natura și s-a îndreptat spre Cultură. A venit la noi, la semantică, sociologie și zen. S-a smuls brusc din brațele călduțe, dolofane, ale lui Mutter Natur[5].

— Fals! îl întrerupse Junior. N-are nimic de-a face cu Mutter Natur. E creștin. S-a născut creștin și așa a rămas. Cunoscuse Spiritul, mărturisise întruparea Logosului. Era, într-un fel, pe drumul mîntuirii.

— Poate că era, vorbi A. B., dar rămăsese în urmă… pe drumul mîntuirii vreau să spun. Întîrziase cam mult. Poate două, trei secole, poate mai mult.

— Cu alte cuvinte, era un întîrziat pe drumul mîntuirii, reluă Lucio zîmbind melancolic. Perfect! Formula e perfectă, întîrziase cam mult. Dar din fericire pentru el, a intervenit Istoria, forța asta în care se întrupează Spiritul universal. Și iată-l că trece Dunărea și ajunge pînă aici, printre noi, în primele linii ale avangardei culturale: semantică, sociologie și zen.

Dumitru se trezise și, după ce ascultă cîteva clipe, încercă să caute cu ochii pe Dugay, prin mulțime. Dar ameți repede și-și prinse capul în mîini.

— Sînt foarte obosit, spuse. Ce mi-ați dat de băut, că de-abia pot ține ochii deschiși?

— Da, spuse Junior. Ni l-a adus Istoria. Este, putem spune, un dar surprinzător al Istoriei.

— Dar de ce spuneați că întîrziase pe drumul mîntuirii? întrebă unul din tinerii care se așezaseră de curînd în jurul mesei.

— Pentru că n-avea acces la o limbă universală, explică Lucio. Cum să faci cultură cu interjecții arhaice și vocabular de parohie danubiană? Și atunci, cum să te mîntui dacă n-ai acces la Spiritul universal, dacă nu posezi o limbă universală? Dar, din fericire pentru el, procesul de transfigurare prin cultură a început. Mai cu forța, mai cu binișorul, prinde din ziare și de la televiziune o limbă universală, limba americană, începe să muște din ea, să mestece și să înghită pînă ce se umple bine cu ea. Și acum, limba aceasta universală, limba americană, e în el, undeva în pîntecele, în pieptul și în sîngele lui. O simți că e acolo. Simți că prietenul nostru a început să se transfigureze, ca are Spiritul universal în el. Dar procesul de transfigurare nu e terminat. Pentru că, vedeți?, nu izbutește să exprime misterele. Și atunci, la ce e bună limba universală, limba aceasta americană, dacă nu putem exprima misterele? Și prietenul nostru ne-a trezit curiozitatea cu un mister pe care nu-l putem pătrunde, pentru că el, Dumitru, nu-l poate exprima. După cîte îmi dau eu seama, e vorba de o fotografie care, simultan, e veche de zece sau paisprezece ani. Acum, în ceea ce mă privește, misterul acesta al simultaneității mă pasionează!

— Dar unde e fotografia? strigă deodată Dumitru după ce se căutase febril în buzunare. Unde e fotografia Theclei?

— N-avea nici o grijă, îl liniști Lucio. E aici, undeva. Circulă pe la mese…

Dumitru încercă anevoie să se ridice.

— Stai, nu te mișca, îi făcu semn unul din tineri, că mă duc eu s-o caut.

Cele două fete se apropiară de masă, trăgîndu-și scaunele.

— Ai aflat ceva? întrebă una din ele.

Tînărul ridică din umeri.

— N-am prea înțeles. Ca de obicei, au discutat filozofie.

În acea clipă a apărut Dugay cu tava goală și se trînti extenuat pe scaun.

— Doctor Martin! exclamă fericit Dumitru. Fotografia! Că vreau să le explic și dumnealor.

Dugay oftă adînc, apoi apucă la întîmplare un pahar de pe masă și-l goli.

— Ce trebuie să mai aduc aici? întrebă. Că după ce-o începe dansul, nu mai pot ajunge pînă la voi.

— Șase sticle, spuse A. B. după ce numără cu degetul pe cei din grupul lui.

— Doctor Martin, fotografia! Să nu uitați fotografia, stărui Dumitru, rostind cuvintele cu mare dificultate.

Îl urmări pe Dugay îndepărtîndu-se cu tava încărcată lîngă umăr, apoi se plecă puțin peste masă și se adresă uneia dintre fete:

— Dar ce mi-au dat de băut, că de-abia mai pot ține ochii deschiși?

Fata îl privi amuzată, zîmbi și ridică din umeri.

— Sînt foarte obosit, continuă Dumitru frecîndu-și tîmplele. Și-mi pare rău că domnii aceștia au să creadă că nu știu ce vorbesc. Și eu le vorbesc adevărul.

Se pregătea să-și rezeme iar capul de masă, cînd tînărul se întoarse cu fotografia și i-o întinse. Dumitru o apucă cu mîna tremurîndu-i și o arătă încă o dată tuturor celor din jurul mesei. Apoi, zîmbind misterios, o așeză cu atenție în portmoneu.

— De acum nu v-o mai arăt, spuse. Dar ați văzut cum avea părul, vreau să spun ce fel de coafură avea atunci, adică acum paisprezece ani. Așa o are și acum, și de-atunci nu s-a mai schimbat. A rămas așa. Dar așa cum n-o văzusem eu niciodată. Cum era la nouăsprezece ani…

Încercă să zîmbească, își duse mîinile la frunte și tăcu încurcat multă vreme.

— Sînt cam obosit. Mi-e foarte greu să vă explic. Dar și acesta a fost miracol: că a devenit așa cum eu n-o văzusem niciodată, și de-atunci nu s-a mai schimbat…

— Eu știu ce vrea să spună, începu brusc Junior. Vrea să spună că după ce-a fost vindecată prin miracol, soția lui și-a tăiat din nou părul așa cum îl purta la nouăsprezece ani. E adevărat? îl întrebă. Asta voiai să spui?

Dumitru clătină adormit din cap.

— Cum n-o văzusem niciodată, murmură el.

— Dar poate că toate astea înseamnă altceva, vorbi Lucio gînditor.