Helene renunță să mai caute. Fără îndoială că era un detaliu nevinovat.

Berlin, probabil era vorba despre o problemă familială. Poate din cauza asta era atât de indispus.

•••

Eugen Lettke nu mai știa de când nu mai fusese la Berlin. În orice caz, de mult timp, de foarte mult timp. De atât de mult timp, încât și uitase cât îi lipsise acest oraș în prima perioadă după ce se mutase la Weimar.

Când coborî, gara era plină de aburi și mirosea a fum. De peste tot se auzeau șuierături stridente, oamenii se grăbeau în toate direcțiile. Hamalii erau mai tineri decât pe vremuri, probabil prea tineri pentru a fi trimiși pe front și poate și prea proști. Scăpă cu greu de unul care se ținea încăpățânat după el, deși putuse să observe că nu avea decât o servietă subțire.

O servietă în care nu erau acte, ci alte obiecte importante.

Peste tot atârnau imense reclame pentru Fanta și cremă Nivea, panouri cu avertismentul „Atenție, dușmanul trage cu urechea!”, precum și cu îndemnul de a participa la donațiile de fier. Lettke traversă sala de așteptare, ieși din gară și involuntar trase adânc în piept aerul metropolei.

Pe străzi domnea o agitație mai mare decât cea cu care se obișnuise în somnolentul Weimar. Peste tot se observau urmele războiului, ici și acolo erau ruine cauzate de bombardamente. Mașini blindate patrulau și grupuri de constructori formate în principal din prizonieri de război, în îmbrăcămintea specifică, bătătoare la ochi, încercau să limiteze daunele. Erau supravegheați de SS-iști cu cravașe la centură, plictisiți la culme. Cei mai mulți vorbeau la telefon ori scriau mesaje.

Coborî în stația de metrou, plăti un bilet și merse până la Wilhelmsplatz. Dacă lua metroul avea avantajul că se înregistra doar locul de unde cumpărase biletul, deci unde urcase în tren, dar nu și unde coborâse.

Stația se numea Kaiserhof, ca și hotelul unde intenționa să ajungă. Și aici era mare agitație. Pe fațada monumentală atârnau steaguri, majoritatea cu zvastica, dar și drapele ale Italiei și Japoniei. În fața intrării principale așteptau taxiuri, zeci de polițiști făceau de pază, era un du-te-vino continuu. Nimeni nu îl băgă în seamă când intră în hotel și traversă holul spre lifturi. Era ras și tuns, purta cel mai bun costum al lui, pantofi scumpi, așa că nu se deosebea de ceilalți bărbați de aici.

Se simțea că se apropia ora prânzului. La restaurant zdrăngănea vesela, de la bucătărie răzbătea miros de friptură. Dar pe Eugen Lettke nu îl atrăgea nimic din toate acestea. El era atras de altceva.

Liftier era un băiat cu obraji durdulii, în livrea, care nu părea să aibă mai mult de treisprezece ani.

— Etajul al treilea, îi ceru Lettke.

De la etajul al treilea coborî pe scări la etajul al doilea, se opri în dreptul camerei 202 și bătu într-un fel anume: de două ori, pauză, de trei ori, pauză și încă o dată.

În mai puțin de zece secunde ușa se deschise și apăru o femeie cu chipul încadrat de o minunăție de bucle roșii-aurii, luminat de plăcerea așteptării, dar care păli imediat când îl văzu pe cel din cadrul ușii.

— Da, vă rog? întrebă ea, cu o dezamăgire evidentă.

Lettke înclină capul.

— Ne cunoaștem, Frau Schmettenberg. Deși ne-am întâlnit ultima dată cu mult timp în urmă. Într-un pod din Berlin. Patru fete, patru băieți și un joc cu cărți măsluite. Una dintre fete erați dumneavoastră.

Șocul o făcu să rămână cu gura căscată, ceea ce nu îi știrbi frumusețea. Păru uluită, apoi descumpănită, când își aminti și el îi surâse.

— Eugen, nu? întrebă ea încrețindu-și fruntea. Acesta este numele tău, nu? Eugen.

Eugen Lettke schiță o înclinare a capului și spuse:

— Deci ne revedem.

Helene nu opuse nici cea mai mică rezistență încercărilor mamei ei de a-i intermedia o legătură sentimentală. Se îmbrăcă cu ce i se sugerase și se supuse atunci când aceasta fu de părere că ar trebui să poarte sutiene mai mari, pe care să le umple cu un material textil. Se gândi însă la Arthur, care o asigurase de mai multe ori că sânii ei îi plăceau așa cum erau, că erau suficient de mari, dar fusese probabil doar politicos. De când Marie se ocupa de bebeluș și mâncarea i-o aduceau fie Otto, fie Helene, cu siguranță că uitase cum arăta o femeie.

Se machie, își aranjă părul și chiar o lăsă pe mama ei să îi retușeze machiajul. Mama ei avea toate produsele despre care se spunea mereu la televizor că nu mai puteau fi procurate din cauza embargoului impus de dușmani. De cele mai multe ori aceste știri urmau unei discuții cu reichsgesundheitsführerul Conti, privitoare la necesitatea acestora. Conti repeta mereu: O femeie sănătoasă este și frumoasă!

Mama Helenei nu doar că avea tot felul de produse de machiaj, ci se și pricepea să le folosească. Când Helene se așeză apoi în fața oglinzii, nu se recunoscu și i se păru că era chiar frumoasă. Nu ca o metisă cu ochi focoși, dar oricum mai frumoasă decât acea Helene Bodenkamp care o privea dimineața din oglinda băii.

Această experiență nu rămase fără urmări. Chiar începu să îi placă și se gândi că orice era posibil din curiozitate științifică.

Mama ei devenea tot mai nervoasă, pe măsură ce se apropia ora prânzului.

— Dă-i o șansă, repeta ea mereu, dă-i măcar o șansă.

Helene răspundea de fiecare dată, dar nu cu prea multă convingere:

— Da, da.

Berta aranjase de mult sufrageria, iar din bucătărie se auzea Johanna trebăluind liniștită într-un ritm care trăda faptul că totul decurgea conform planului. Dacă ar fi intervenit o criză, zgomotele ar fi fost altele: Helene cunoștea deosebirea din copilărie.

Ceasul din hol arăta ora 12:02, când cineva sună la ușă.

— El este! anunță tatăl, ceea ce era oricum evident, și deschise, în timp ce Helene și mama ei așteptau în hol echipate ceremonios, pentru a întâmpina oaspetele, cea mai bună partidă dintre toate. Helene stătea exact în punctul în care la acea