Primirea din fața ușii dura parcă o veșnicie, se auzi tatăl vorbind, apoi răsună o voce nazală sonoră. Se părea că cei doi se înțelegeau bine.

Apoi intrară. În cadrul ușii, în lumina de afară, se zări doar o siluetă întunecată. Bărbatul intră în hol și își plimbă privirea până ajunse la Helene: Ludolf von Argensleben.

Era cel mai urât om pe care Helene îl văzuse în viața ei.

•••

Pe chipul Cäciliei Schmettenberg se citea un fel de respingere politicoasă.

— Ce surpriză, spuse ea. Din păcate nu am timp deloc, aștept din moment în moment o vizită.

— Amantul tău nu va veni, o întrerupse grosolan Lettke. Așa că ai timp. Și ar fi mai bine să mă inviți să intru decât să discutăm aici pe coridor.

Coridorul era gol, dar undeva departe se auzi deschizându-se o ușă și apoi zgomotul liftului. Mirosea a trandafiri, a curățenie și a trabucuri scumpe.

— Ce? Ce spui?

— Vorbesc de Heinrich Kühne. Sau trebuie să îi spun Uria Goldblum?

În ochii ei se citi disperarea. Ceea ce lui îi plăcu. Tensiunea ei se transformă în surescitare, în așteptare. Nu bănuia că acesta era doar începutul.

El făcu un semn cu capul către încăperea din spatele ei, mare și inundată de lumină.

— Acum mă lași să intru?

•••

Ludolf von Argensleben purta un costum scump, dar care nu putea să ascundă cât era de strâmb. Umerii îi atârnau spre dreapta, iar picioarele i se mișcau ciudat de inegal.

Chipul îi era palid ca aluatul, iar părul avea nuanța cenușii. În jurul buzelor disproporționate, care arătau ca o gumă tăiată strâmb, juca un tic disprețuitor, iar ochii lui spălăciți erau lipsiți de viață, ca și cum ar fi fost din sticlă. Avea în jur de treizeci și cinci de ani, dar era cel mai bătrân om de această vârstă văzut vreodată de Helene.

Adusese un buchet de trandafiri pentru mama ei și o orhidee splendidă pentru ea. Înmână florile cu o politețe desăvârșită, cu toate că în gestul lui era o condescendență și în același timp o disperare profundă, ca și cum făcea asta pentru a cinci suta oară, pentru că nu îl voise nimeni până acum.

Lucru pe care Helene îl înțelegea prea bine, pentru că nici ea nu îl voia. Și să întindă mâna, pentru ca el să simuleze un sărut, era un efort deosebit.

— Mă bucur să vă cunosc, spuse el, cu o voce de copil sâcâit.

— Mulțumesc, răspunse Helene și își retrase mâna. Îi simți apropierea ca pe ceva îngrozitor de rece și de greu și în clipa aceea uită de toate cuvintele politicoase promise părinților.

Se așternu o tăcere penibilă, întreruptă în cele din urmă de mama ei cu o invitație:

— Dar să mergem dincolo în sufragerie! Johanna a pregătit un apetitiv.

— Grozav, zise Ludolf, care nu se dezlipi de lângă Helene, nici când se porniră toți spre sufragerie.

•••

Eugen Lettke stătea lângă măsuța pe care se afla frapiera cu o sticlă de șampanie și privea cum Cäcilia Schmettenberg se plimba neliniștită prin cameră cu telefonul la ureche.

După un timp renunță:

— Nu răspunde.

— Așa cum ți-am spus, zise Lettke cu un calm mimat, care făcea parte din joc, pentru că în realitate se bucura de excitația care îl cuprindea din ce în ce mai puternic. Se bucura și de priveliștea acestei femei cu părul roșu, care defila țanțoșă prin fața lui în rochia ei scumpă, rochia pe care peste puțin timp și-o va dezbrăca.

Ea lăsă telefonul și întrebă:

— Ce se întâmplă?

— Este o poveste lungă, răspunse Lettke și hotărî că era momentul să ia sticla cu șampanie și să își toarne un pahar.

Ar fi putut să îi relateze că în această dimineață, înainte de a urca în trenul de Berlin, îi trimisese un SMS amantului, SMS care părea expediat chiar de Cäcilia Schmettenberg – grație posibilităților oferite de sistemul de telefonie mobilă de care NSA dispunea – prin care îl avertiza să nu vină la Berlin. El îi ceruse amantului femeii să arunce imediat telefonul, pentru că era urmărit și ascultat.

Povestea cu ascultatul era reală: din momentul în care își dăduse seama că soția industriașului Alfred Schmettenberg avea o relație cu un evreu, le urmărise telefoanele și ștersese apoi toate urmele. Așa aflase de întâlnirea care urma să aibă loc aici, precum și de modul în care trebuia să bată la ușă.

Dar nu intenționase să îi povestească toate acestea. În schimb, după ce gustă din șampanie, îi spuse:

— Lucrez la o agenție care are acces la toate datele din Reich și în plus la mare parte din datele care circulă în lume, ceea ce însă nu are relevanță în cazul tău. Oricum, știu unde te duci, ce cumperi, cu cine vorbești la telefon și chiar cu cine te culci. Pe scurt, știu tot.

Ea îl privea îngrozită.

— Nu este adevărat, izbucni ea, dar vocea o trăda că își dădea seama că fiecare cuvânt era adevărat.

Lettke mai sorbi o dată din pahar. Șampania era bună, mai ales în situația asta.

— Probabil că trimisă de soțul tău, ai călătorit mult pentru a viziona imobile arianizate și a le cumpăra atunci când era cazul. Printre ele erau și firme, dar te interesau în primul rând casele aducătoare de venit, cu chiriași solvabili. Într-una dintre aceste călătorii l-ai întâlnit pe Uria Goldblum, mai exact în aprilie 1939, la Regensburg. În contextul arianizării, el trebuia să vândă un imobil de birouri și după mai multe discuții telefonice cu soțul tău, ai intervenit tu. Dar aceasta nu a fost o tranzacție obișnuită, pentru că după semnarea contractului de vânzare-cumpărare ați vorbit la telefon de mai multe ori și nu doar atât. Datele referitoare la deplasarea telefonului arată că el se afla în mod bizar în aceleași locuri unde te aflai tu.

Cäcilia se prăbuși dezamăgită pe marginea patului.

— Deci este adevărat? Suntem spionați prin intermediul telefoanelor?

— Da, spuse Lettke și mai sorbi din șampanie.