— Tot timpul am considerat că este vorba despre zvonuri. Arătă aparatul din mâna ei, firește, unul dintre cele mai scumpe modele, aurit, cu afișaj color și alte funcții. Iar noi plătim asta din banii noștri!

— Așa cum evreii trebuie să își plătească singuri steaua de evreu.

— Fir-ar…!

Aruncă telefonul, care se lovi de perete cu un zgomot înfundat și căzu nevătămat pe podea.

Șampania chiar era bună.

El continuă:

— În orice caz, asta s-a încheiat după vreo două luni. Brusc ți-a devenit partener preferat de discuții un anume Heinrich Kühne și nu pentru că stătea în același hotel cu tine. Un bărbat care în realitate nici nu există, drept care se dădea, pentru că adevăratul Heinrich Kühne este ofițer în marina comercială, dat dispărut cu mulți ani în urmă undeva în arhipelagul malaiezian. Despre care eu nu îți spun nimic nou, pentru că tu i-ai dat surorii lui, Hildegard, în iunie 1939, zece mii de Reichsmark, pentru așa-zisa achiziționare a unor antichități. Eu bănuiesc că aceste antichități erau de fapt pentru documentele personale ale fratelui ei, cu al căror ajutor ai făcut rost de o nouă identitate sigură pentru amantul tău.

Cäcilia nu spuse nimic, ci privi încruntată podeaua.

— Așadar cu ce avem de-a face? concluzionă Lettke cu satisfacție. Infidelitate conjugală, falsificare de documente și mai ales spurcarea rasei, pentru că Uria Goldblum este conform legilor în vigoare evreu, cu ambii părinți evrei.

— Trebuia să vină și ziua asta, oftă ea. Ridică posomorâtă privirea și zise: Probabil că vrei bani. Putem discuta.

Lettke negă dând din cap:

— Banii nu mă interesează.

— Atunci ce?

— Dreptatea. Asta vreau.

— Dreptate? Ea îl privi nedumerită. Nu înțeleg la ce te referi.

Oh, venise deliciosul moment al răzbunării. Dulcea, dulcea lui răzbunare.

— Pentru ce s-a petrecut atunci în pod. Îți mai amintești ce ai vrut să fac pentru a-mi redobândi îmbrăcămintea?

Ea se încruntă și clătină din cap.

— Nu, nu mai știu.

— Ai vrut să îmi vâr în fund coada unei perii și apoi să fac înconjurul camerei lătrând.

— Chiar așa? întrebă ea mirată. Apoi își aminti și confirmă: Ah, da, așa este.

— În principiu ideea îmi place, spuse Lettke, ridicând servieta de pe podea și deschizând-o. Doar că aș vedea-o realizată invers. Și nici nu vom folosi o coadă de perie.

El începu să despacheteze ceea ce adusese în servietă.

Ochii Cäciliei se măriră de groază.

— Nu vorbești serios.

— Vorbesc foarte serios.

— Dar asta… asta este respingător.

El își permise un rânjet triumfător.

— Pentru tine da. Așa și trebuie.

Panica puse stăpânire pe ea. Ce satisfăcut era să o privească uitându-se întâi după telefon, apoi spre ușă, spre fereastră și înțelegând că nu avea nicio scăpare.

Oh, ce o să se mai distreze cu ea! Cum nu se mai distrase niciodată în viața lui.

— Așteaptă, spuse ea cu respirația tăiată. Hai să discutăm calm. Vom găsi cu siguranță o altă soluție.

— Nu. Am discutat destul. Dacă vrei să păstrez tăcerea cu privire la amantul tău evreu, atârnă pe clanța ușii tăblița cu inscripția Nu deranjați, încuie ușa și dezbracă-te. Dar încet.

Ludolf era izbitor de respingător, dar avea maniere ireproșabile, fără cusur, ca ale unui aristocrat. Da, avea și un fel de șarm insistent. Helene urmări pe jumătate fascinată și jumătate oripilată cum se concentră mai întâi asupra mamei ei, adresându-i compliment după compliment – ce frumos erau decorate camerele, cât de elegant era aranjată masa, cât de plăcută era atmosfera în casă, făcând-o să plesnească de fericire. Exagerase mimând discreția. Mama ei nu mai fusese niciodată atât de lăudată. O cucerise înainte ca farfuriile pentru supă să fie ridicate.

Apoi el își orientă toată atenția spre tatăl ei. Știa o mulțime de lucruri despre munca acestuia, unele noi și pentru Helene. Începu să povestească unde și când auzise prima dată despre tatăl ei. Ezită un moment, apoi începu să cugete cu voce tare, înșirând o serie de nume care lăsau să se înțeleagă că se trăgea de șireturi cu toată conducerea Reichului și în final exclamă:

— Ah, îmi aduc aminte. Albert mi-a vorbit de dumneavoastră, Albert Speer. Pentru că Hitler vă pomenise la masă.

— Hitler? repetă tatăl ca un ecou, cu ochii măriți.

— Da, exact, sublinie Ludolf. Vorbea despre știința raselor și despre igiena rasială și v-a menționat pe dumneavoastră și cercetările dumneavoastră.

— Nu știam, mărturisi tatăl vizibil impresionat.

Și mama păru foarte mișcată de importanța arătată soțului ei.

Doar Helene se întrebă dacă nu cumva era ea prea suspicioasă, pentru că toate acestea i se păreau un spectacol prost.

Însă fu nevoie de doar câteva întrebări inteligente spre a-l face pe tată să înceapă să povestească, și după aceea oaspetele nu făcu decât să asculte, în timp ce își diseca chirurgical peștele.

Asculta și Helene, dar mai puțin fermecată și mai mult uimită, pentru că ceea ce spunea acesta îi era în mare măsură necunoscut. El descria un proiect la care lucra „de câțiva ani împreună cu RfS/IRh”.

— Ce este Rfs și mai nu știu cum? îl întrerupse mama, evident nu mai puțin mirată decât Helene.

— Sunt inițialele de la Reichsstelle für Sippenforschung, Institut für Rassenhygiene, îi explică binevoitor tatăl. Este esențial să obținem acces la datele de care avem nevoie. Pentru evaluările importante lucrăm cu NSA. Da, Helene, cu agenția ta! adăugă el și zâmbi, ca și cum s-ar fi așteptat ca ea să fie entuziasmată.

De fapt, asta o șocă. Nu auzise niciodată despre așa ceva și nici nu știa care dintre programatoare participa la proiect.

Apoi se gândi la Lettke și la ceea ce convenise cu el. Era evident că dacă lucrai la NSA aveai secrete.

— Până acum am stabilit un statut rasial pentru aproape trei sferturi din populația Reichului. În plus, exploatăm toate documentele genealogice posibile – arborele genealogic, certificate de botez, certificate de origine, datele din adeverințele de arian, ASTAKA…

— Asta ce mai este? întrebă mama din nou.

— Ahnenstammkartei, cartoteca genealogică a poporului german. Milioane de fișe cu datele de naștere și deces ale personalităților istorice și despre originea lor, în mare parte