— Călugăr, nu preot, l-a corectat Madeleine.

Lucien a lăsat frâiele din mână, s-a dat jos din căruţă şi a salutat-o pe Madeleine punându-şi mâna pe umărul ei.

Ollie s-a dus la Lucien.

— Ollie, a spus el, cu mâna întinsă.

Călugărul a şovăit puţin, apoi a dat mâna cu el.

Ollie a observat cicatricile acoperite de solzi groşi de pe braţ.

— Ai luptat împreună cu Guillaume în Marele Război?

Lucien a dat din cap.

— Care este planul tău? a întrebat Boar, de la distanţă.

Călugărul a ridicat o plăcuţă de ardezie, de mărimea unei cărţi poştale, care atârna de gâtul lui legată cu o sfoară, şi a mâzgălit ceva pe ea cu o bucată de cretă.

— A făcut un legământ de muţenie, a spus Madeleine.

— Splendid, a gemut Boar.

Lucien a întors plăcuţa, pe care se citea: Monastères.

— Planul său este să mergeţi de la o mănăstire la alta, l-a lămurit Madeleine. Până când ajungeţi în zone libre şi, de acolo, în Spania.

— Înţelege engleza? a întrebat Boar.

Madeleine a dat din cap că da.

Boar s-a dus şi el lângă Lucien.

— Şi cum ai de gând să ne duci până în Spania?

Lucien a arătat spre căruţă.

Boar a scuturat din cap.

— Chiar dacă o umplem cu paie, nemţii o să scotocească prin ea, a spus el, aruncând o privire către călugărul cu mască, apoi spre Madeleine. Cu tot respectul, dar ăsta arată de parcă se duce la un amărât de carnaval. Nu face decât să atragă atenţia.

— Ăsta are şi el un nume. Lucien, a intervenit Ollie. Şi îşi riscă viaţa pentru noi.

— Şi din cauza lui, ne împuşcă la primul punct de control, a spus Boar şi s-a frecat la ochiul vătămat, ca şi cum încerca să vadă mai bine.

Lucien s-a urcat în spatele căruţei şi s-a târât pe fundul ei până la partea din faţă. A apucat de un panou şi a tras de el. Peretele fals a lăsat la iveală un spaţiu adânc de doar o jumătate de metru, care se întindea pe lăţime sub banca pe care stătea el.

— Deşteaptă chestie, a spus Ollie.

S-a uitat la compartimentul ascuns, despărţit în două de o scândură orizontală. Ascunzătoarea era de fapt o ladă, cu mult mai mică decât vizuina de sub duşumea, dar părea să fie destul loc pentru doi bărbaţi. Ollie s-a urcat în căruţă şi s-a târât în jumătatea de jos, cu picioarele ghemuite.

— E ridicol, a spus Boar.

Ollie s-a strecurat afară, apoi s-a dat jos din căruţă.

— Merge.

A scos din jachetă pistolul nazistului şi l-a vârât sub curea, în aşa fel încât să-l vadă locotenentul. Vorbind în şoaptă, ca să fie auzit doar de Boar, a spus:

— Dacă ne găsesc aici, o s-o împuşte pe Madeleine. Ne-a ajutat destul.

Boar a făcut o pauză, înainte de a-i răspunde:

— Nu mai spune, iancheule!

Ollie s-a înroşit ca focul. S-a apropiat încet de Boar şi l-a privit în ochiul fără viaţă.

— Ia-l pe Lucien şi duceţi căruţa în şopron. Să pui bălegar în partea din spate.

— Lua-te-ar dracu’, nenorocitule! a şuierat Boar. Nu primesc ordine de la tine!

— Eu mai am ceva de făcut înainte de a pleca, a spus Ollie înainte ca Boar să-i răspundă şi a intrat în casă.

În bucătărie, a luat un ciocan şi a început să bată în cuie scândurile din duşumea. Auzind paşii lui Madeleine însoţiţi de tropăitul lui Louis, a ridicat privirea.

— Dacă vin naziştii, nu vreau să găsească ascunzătoarea, a spus el, potrivind o scândură.

Madeleine a dat din cap. L-a scărpinat între urechi pe Louis, care a început să dea din codiţă.

Ollie a terminat repede de bătut scândurile, apoi a tras masa la loc în mijlocul încăperii.

— N’abandonnez jamais, a spus Madeleine.

S-a întors nedumerit în mijlocul încăperii.

— Adică să nu renunţi niciodată, a adăugat ea.

Ollie a dat din cap încet. Madeleine îi amintea aşa de mult de mama sa.

— Ce-ar fi să vii cu noi, poţi să spui că eşti tălmaciul lui Lucien. O să fii mai în siguranţă în zona liberă.

Madeleine a clătinat din cap.

— Te rog, a insistat Ollie. Vino cu noi.

— Trebuie să-l aştept pe Guillaume al meu, a spus ea, mângâindu-l pe Louis.

Oricât de tare a încercat Ollie să o convingă să plece, Madeleine a rămas neclintită. A înţeles în cele din urmă că era hotărâtă să îşi aştepte soţul dispărut, chiar dacă naziştii, mergând pe urmele lui Dietrich, aveau să ajungă în cele din urmă la casa ei. În timp ce o conducea până la uşă, lui Ollie îi era limpede că femeia nu se putea răzgândi. Spera doar că osteneala sa de a scăpa de trupul lui Dietrich avea să-i ducă pe nazişti departe de Madeleine.

Ajuns afară, a văzut, spre surprinderea sa, că Boar şi Lucien umpluseră căruţa cu bălegar şi cartofi, prea putrezi chiar şi pentru Louis.

Boar şi-a şters palmele de pantaloni şi s-a dus la Madeleine.

— Asta a fost.

Madeleine s-a ridicat pe vârfuri şi l-a sărutat pe Boar pe obraji, apoi l-a urmărit cu privirea cum se suie în căruţă.

În timp ce Ollie se pregătea să îşi ia şi el rămas bun, un fâlfâit de aripi l-a oprit în loc. Când s-a întors, a văzut-o pe Ducesa la picioarele sale. Porumbiţa s-a uitat în sus la el şi a clipit.

Boar a privit-o uluit. Apoi a strivit cu bocancul un cartof putred căzut pe jos.

Ollie a ridicat-o pe Ducesa şi a mângâiat-o pe aripi, după care, ca de obicei, i-a desprins tubul de la picior şi l-a deschis. Aproape că i-a stat inima.

—