strigăt îngenuncheat de durere. Se acumulau oră după oră, ca visurile dulci-amărui aşteptând să se întâmple.

Pericolele se contopeau în unul. Praf şi fum, şi flăcări în rafale. Oameni răniţi. La fel ca restul bărbaţilor din unitate, Hans trebuia să-şi perfecţioneze arta uitării.

– Cum te simţi, Hubermann? întrebă sergentul la un moment dat.

Focul îi ajunsese la umăr.

Hans încuviinţă din cap, nesigur în faţa celor doi.

La jumătatea turei, zăriră un bătrân care se clătina neajutorat pe străzi. După ce Hans termină de stabilizat o clădire, se întoarse şi-l văzu căzut pe spate, aşteptându-şi liniştit rândul. Faţa îi era însemnată cu o pată de sânge. Îi ajungea până pe gât. Purta o cămaşă albă cu un guler roşu şi îşi ţinea piciorul parcă lângă el.

– Acum, poţi să mă sprijini şi pe mine, tinere?

Hans îl ridică şi îl purtă prin negură.

O NOTĂ MICĂ, TRISTĂ Am vizitat acea stradă dintr-un orăşel unde un bărbat zăcea nemişcat în braţele lui Hans Hubermann. Cerul avea cenuşiul unui cal alb.

Hans observă abia după ce îl puse jos, pe o porţiune de iarbă acoperită cu moloz.

– Ce este? întrebă unul dintre ei.

Hans nu putu decât să arate.

– A! O mână îl trase de acolo. Obişnuieşte-te, Hubermann!

 

Până la sfârşitul turei, se cufundă în sarcinile sale. Încercă să ignore ecourile îndepărtate ale oamenilor care strigau.

Poate după două ore, se grăbi dintr-o clădire înaintea sergentului şi a altor doi bărbaţi. Nu se uită jos şi se împiedică. Realiză ce era abia când se sprijini să se ridice şi îi văzu pe ceilalţi privind tulburaţi obstacolul.

Cadavrul se afla cu faţa în jos.

Zăcea într-un înveliş de praf şi îşi ţinea urechile acoperite.

 

Era un băiat.

Probabil de unsprezece sau doisprezece ani.

 

Nu departe pe stradă, găsiră o femeie care striga numele de Rudolf. Fu atrasă de cei patru bărbaţi şi se apropie de ei prin pâclă. Corpul îi era fragil şi încovoiat de îngrijorare.

– L-aţi văzut pe băiatul meu?

– Câţi ani are? întrebă sergentul.

– Doisprezece.

„O, Isuse! Isuse pe cruce!”

Toţi au gândit-o, dar sergentul nu a găsit puterea să-i spună sau să îi indice direcţia.

Când femeia dădu să se îndepărteze, Boris Schipper o opri.

– Tocmai am venit de pe strada aia, o asigură el. Nu o să-l găsiţi încolo.

Femeia încovoiată încă se agăţa de speranţă. Strigă peste umăr în timp ce pe jumătate mergea, pe jumătate alerga.

– Rudy!

Hans Hubermann se gândi la un alt Rudy. Varianta de pe strada Himmel. „Te rog, se rugă el spre un cer pe care nu-l putea vedea, fă ca Rudy să fie în siguranţă.” Gândurile lui ajunseră în mod firesc la Liesel, Rosa, Steineri şi Max.

Când s-au alăturat restului bărbaţilor din unitate, el căzu jos şi se întinse pe spate.

– Cum a fost? întrebă cineva.

Plămânii lui papa erau plini de cer.

 

Câteva ore mai târziu, după ce se spălă, mâncă şi vomită, încercă să scrie o scrisoare detaliată celor de acasă. Mâinile lui tremurau necontrolat, ceea ce îl făcu să o scurteze. Dacă va fi în stare, restul va fi spus verbal, când şi dacă va ajunge acasă.

„Către dragele mele Rosa şi Liesel”, începu el.

I-au trebuit minute bune să aştearnă acele şase cuvinte pe hârtie.

Mâncătorii de pâine

Fusese un an lung şi plin de evenimente, dar, în cele din urmă, se apropia de sfârşit.

Liesel petrecu ultimele câteva luni din 1942 mistuită de gânduri legate de ceea ce ea numea trei bărbaţi disperaţi. Se întreba unde erau şi ce făceau.

Într-o după-amiază, scoase acordeonul din cutia lui şi îl lustrui cu o cârpă. Numai o dată, înainte să îl pună la locul lui, făcu ceea ce mama nu fusese capabilă. Îşi puse degetul pe una dintre clape şi strânse uşor burduful. Rosa avusese dreptate. Într-adevăr, făcea camera să pară mai goală.

Ori de câte ori se întâlnea cu Rudy, îl întreba dacă primise vreo veste de la tatăl lui. Câteodată, el îi descria amănunţit una dintre scrisorile lui Alex Steiner. Prin comparaţie, singura scrisoare pe care o trimisese papa al ei părea cumva o dezamăgire.

Max, desigur, ţinea doar de imaginaţia ei.

Cu mare optimism, şi-l închipui mergând singur pe un drum pustiu. Câteodată, şi-l imagina întâlnind un adăpost protector, cartea lui de identitate fiind îndeajuns de bună să prostească pe cineva nepriceput.

Cei trei bărbaţi îşi făceau apariţia peste tot.

Îl vedea pe papa în fereastra de la şcoală. Adesea, Max stătea cu ea lângă foc. Alex Steiner sosea când ea era cu Rudy, privindu-i atunci când mergeau cu bicicletele pe strada München şi se uitau în magazin.

– Priveşte costumele alea, îi spunea Rudy cu capul şi mâinile lipite de geam. Se va alege praful de ele.

 

Era straniu, dar una dintre distracţiile favorite ale lui Liesel era Frau Holtzapfel. Şedinţele de lectură includeau acum şi ziua de miercuri, dar terminaseră exemplarul îmbăiat în râu al Omului care fluiera şi acum erau la Purtătorul de vise. Câteodată, bătrâna făcea ceai sau îi dădea lui Liesel nişte supă şi era infinit mai bună decât a mamei. Mai puţin apoasă.

 

Între octombrie şi decembrie, mai avusese loc încă o defilare a evreilor şi mai urma una. Ca şi prima dată, Liesel se grăbise pe strada München, de data aceasta pentru a vedea dacă Max Vandenburg nu se afla printre ei. Era sfâşiată între dorinţa evidentă de a-l vedea, de a şti că încă era în viaţă şi o absenţă care putea însemna mai multe lucruri, unul dintre ele fiind libertatea.

La jumătatea lunii decembrie, un grup mic de evrei şi alţi infractori trecu din nou pe strada Himmel, spre Dachau. Parada numărul 3.

Rudy se duse intenţionat pe strada Himmel şi se întoarse de la numărul 35 cu o sacoşă mică şi două biciclete.

– Te bagi, Saumensch?

CONŢINUTUL SACOŞEI LUI RUDY Şase bucăţi de pâine învechită, rupte în câte patru.

Pedalară până ajunseră în faţa paradei spre Dachau şi se opriră pe o porţiune de stradă goală. Rudy îi dădu sacoşa