puternic accent de om care știe multe și nu vrea să spună… Începea, pentru întîia oară, să mă irite… Dacă știa, de ce nu-mi spunea? Ce să înțeleg eu din această aserțiune referitoare la mase, irelevantă pentru mine? Mama, în blîndețea ei, folosea și ea expresii dure cînd nu-i plăcea un om, de pildă cînd cineva făcea pe deșteptul… „Trebuie completat, zise Micu revenind: porniri obscure de autoritate și dominație pe care le transferă…” „Cui le transferă?” spusei. „Ai să afli!” „Și de ce nu-mi spui tu? Dacă zici că știi?” „Am și spus-o, dar n-ai fost atent.” Și se uită la mine de jos în sus, fix, neclintit el însuși, foarte scrutător, dar și cu simpatie. „Mărturisesc că n-am reținut…” „Multe nu se rețin”, zise el ca un avertisment și tăcu, bîțîind însă distrat dintr-un picior și strivind cu scîrbă țigara în scrumieră. Ai fi zis că n-o să mai fumeze cel puțin un ceas, astfel de grimasă de silă făcu. Dar imediat scutură pachetul și, gînditor, duse o nouă țigară la gură, pe care o aprinse cu o expresie de noutate pe chip. „Multe nu se rețin și un anumit timp încă nu se vor reține”, repetă el și văzîndu-i piciorul care nu înceta să tremure avui senzația netă că și mintea îi bîzîia, ca un motor care fusese uitat la relanti în mijlocul drumului, în timp ce șoferul dispăruse în mă-sa, nu se știe unde. „Ascultă, Ioane, îi spusei, tu vorbești ca și cînd capul tău a mai fost la un cur de mătușă.” El se gîndi o clipă: „Păi a mai fost, zise. În timp ce tu îl studiai liniștit pe Hegel, mătușa asta mă croia cu gîrbaciul, să spun care sînt legăturile mele superioare, dar și cele inferioare. Mătușă a dracului! Dar și eu, copil încăpățînat: deși îmi arătase probele, confruntîndu-mă cu legătura mea superioară, care ori căzuse ori trădase (n-o să aflu asta niciodată fiindcă această legătură a dispărut și nimeni nu poate sau nu vrea să-mi spună unde), eu continuam să neg spunînd că nu știu nimic, nu-l cunosc pe acest om. E drept că nici el nu m-a recunoscut, lucru care complică problema… Însă nu arăta nici o urmă că ar fi fost torturat, în timp ce eu arătam… În celulă mă gîndeam cîteodată și la marele poet și îmi spuneam: ce frumos sună să gîndești, cunoașterea luciferică; splendidă metaforă! Dar cunoașterea mea ce fel de cunoaștere era? Dar a individului de la Siguranță? Relațiile mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine în argoul lui de torționar, nici nu asista la bătăi, era însă preocupat, posomorît. «Aș putea să te trimit pe front, îmi spunea, adică întîi la Sărata să faci instrucție, și Sărata asta e infernul lui Dante, un intelectual ca tine s-ar curăța în două săptămîni de furunculoză, cel puțin, pe urmă dacă ai scăpa, direct în foc, pe linia întîia: de-acolo n-ai mai scăpa, fiindcă și pe linia întîia sînt locuri unde mai ai șanse să scapi, cu o rană, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapă nimeni. Te țin însă aici, dar cu o condiție…» (era mult după Stalingrad, după bătălia de la Kursk-Orel, pe care nemții n-o cîștigaseră, se repliau strategic pe poziții dinainte stabilite, dar oricît erau ele de stabilite și anume dinainte, erau înapoi, nu înainte, și omul meu se grăbea și el: ce-o să fie? Dacă nemții pierd războiul?) A scos o hîrtie bătută la mașină și mi-a dat-o s-o citesc. Declaram în ea că alde cutare de la Siguranță s-a purtat bine cu mine, nu m-a bătut, nu m-a schingiuit etc! S-o scriu cu mîna mea și s-o semnez. I-am spus că sînt de acord numai dacă încetează bătăile și schingiuirile. «Bine», zice. S-a ținut de cuvînt și după un timp chiar mi-a dat drumul. Ca să fiu din nou arestat și să cad pe mîna altuia, care nu-și punea el problema ce-o să fie și cum o să fie. Am fost rulat, am aflat după 23 August, că ăștia doi erau prieteni. N-a trebuit să depun eu mărturie împotriva lor, au depus alții… Mătușile, le-a venit și lor rîndul s-o încaseze…”

Mă uitam la el: totuși scăpase teafăr, și nu era prea voinic, gînd absurd, ca și cînd ar fi trebuit, ca să-l cred, să arate mutilat. „Ioane, zic, aș fi studiat mai puțin liniștit pe Hegel dacă aș fi știut că un student din generația mea e torturat în beciurile Siguranței și bineînțeles dacă aș fi aflat și de ce, dacă, adică, experiențele noastre ar fi coincis. Cum ai ajuns tu la convingerile tale politice atît de grave e pentru mine o enigmă și nici acum nu te pot urmări. Nu te înțeleg! Am fost tentat să-l admir pe Stalin, aveam aversiune împotriva lui Troțki, și Stalin e convingător cînd argumentează că acest menșevic avea gărgăuni în cap cu teoria lui a revoluției permanente… Pe urmă tu mi-ai dat cărți ceva mai puțin sumare decît opera lui Stalin și nu numai că mi-ai temperat începutul de entuziasm pe care îl aveam pentru el, dar m-am și trezit ca dintr-o narcoză și l-am văzut așa cum îl vezi tu. Totuși tu îl admiri, simt acest lucru și nu-ți înțeleg avertismentele. Îți repet, nu văd ce ar fi complicat în faptul de a părăsi facultatea și a învăța pe copii abecedarul. Nu spun că o s-o fac mîine, dar rămîn la ideea mea că marele poet trebuie apărat, nu pentru el, ci pentru ideea că filozofia nu poate fi desființată. În orice caz, eu nu voi accepta să predau, în locul lui Hegel, un discurs al unui oarecare Jdanov.” „Nu e «oarecare»”, zise Micu ridicînd un deget. „Da, zic, care sînt operele lui filozofice?” „Nu mai fi și tu așa de naiv! spuse el de astă dată cu un astfel de glas încît, fără să știu de ce, mă intimidai. Operele lui filozofice, continuă el foarte supărat (dacă nu s-ar fi uitat în jos cu un