– Ia câteva bucăţi.

– Nu sunt sigură că e o idee bună.

Îi îndesă nişte pâine în palmă.

– Papa al tău a făcut-o.

Cum să-l contrazică? Merita o biciuire.

– Dacă suntem rapizi, nu ne vor prinde. Începu să împrăştie pâinea pe jos. Aşa că mişcă, Saumensch!

Liesel nu se putu abţine. Pe chipul ei se zărea o urmă de rânjet în timp ce ea şi Rudy Steiner, cel mai bun prieten al ei, risipeau pâinea pe stradă. Când terminară, îşi luară bicicletele şi se ascunseră printre pomii de Crăciun.

Strada era rece şi dreaptă. Nu trecu mult şi soldaţii sosiră împreună cu evreii.

În umbrele copacilor, Liesel urmări băiatul. Cât de mult se schimbaseră lucrurile, din hoţ de fructe devenise cineva care oferă pâine. Părul lui blond, deşi se închidea la culoare, era ca o lumânare. I se auzea stomacul chiorăind – şi el le dădea oamenilor pâine.

Asta era Germania?

Asta era Germania nazistă?

Primul soldat nu văzu pâinea – lui nu îi era foame –, dar primul evreu o zări.

Mâna lui asprită se întinse şi luă o bucată pe care şi-o îndesă înnebunit în gură.

„Ăsta e Max?” se gândi Liesel.

Nu putea vedea bine şi se mişcă mai în faţă pentru a vedea mai bine.

– Hei! Rudy era livid. Stai locului! Dacă ne găsesc aici şi fac legătura cu pâinea, s-a zis cu noi.

Liesel înaintă.

Şi alţi evrei se aplecară şi luară pâinea de pe stradă, şi, de lângă pomi, hoţul de cărţi îl cercetă pe fiecare în parte. Max Vandenburg nu era acolo.

Uşurarea avu viaţă scurtă.

Se ascunse în spatele ei în vreme ce unul dintre soldaţi observă un prizonier care lăsa o mână în jos pentru a lua o bucată de pâine. Tuturor li s-a dat ordin să se oprească. Strada fu cercetată îndeaproape. Prizonierii mestecară pe cât de rapid şi tăcut puteau. Înghiţiră în acelaşi timp.

Soldatul luă de jos câteva bucăţi şi privi de fiecare parte a străzii.

– Acolo!

Unul dintre soldaţi înaintă spre fata de lângă cei mai apropiaţi copaci. Apoi, îl văzu pe băiat. Copiii o rupseră la fugă.

Aleseră direcţii diferite, sub grinzile grele ale crengilor şi tavanul înalt al copacilor.

– Nu te opri, Liesel!

– Şi bicicletele?

– Scheiss drauf! Dă-le dracului, cui îi pasă!

Alergară din răsputeri, dar, după o sută de metri, respiraţia gâfâită a soldatului se apropie. O simţi în ceafă şi aşteptă mâna care să o înhaţe.

Avu noroc.

Tot ce încasă fu un bocanc în fund şi un pumn de cuvinte.

– Fugi în continuare, fetiţo, nu ai ce căuta aici!

Ea alergă şi nu se opri cale de cel puţin încă un kilometru. Crengile îi loveau braţele. Conuri de pin i se rostogoleau sub picioare, iar gustul acelor de Crăciun îi pătrundea în plămâni.

Mai bine de patruzeci şi cinci de minute trecură până se întoarse şi îl găsi pe Rudy lângă bicicletele ruginite. Adunase ceea ce mai rămăsese din pâine şi mesteca o bucată tare, învechită.

– Ţi-am spus să nu te apropii prea mult, zise el.

Ea îi arătă spatele.

– Am o urmă de bocanc?

Cu câteva zile înainte de Crăciun mai avu loc un raid, dar oraşul Molching nu a fost afectat. Conform ştirilor de la radio, majoritatea bombelor au căzut în câmp deschis.

Cel mai important lucru a fost reacţia din adăpostul Fiedlerilor. După ce sosiseră ultimii spectatori, toţi se aşezară cu solemnitate şi aşteptară. Se uitară la ea expectativ.

Tare în urechi, auzi vocea lui papa.

„Dacă mai sunt raiduri, citeşte în continuare în adăpost.” Rudy vorbi pentru toţi:

– Citeşte, Saumensch!

Deschise cartea şi, din nou, cuvintele îşi găsiră calea spre toţi cei prezenţi în adăpost.

Acasă, după ce sirenele le dădură tuturor permisiunea să revină la suprafaţa pământului, Liesel stătea în bucătărie cu mama. Se citea o preocupare pe chipul Rosei Hubermann, care luă un cuţit şi părăsi încăperea.

– Vino cu mine!

Intră în camera de zi şi îndepărtă cearşaful de pe marginea saltelei. Într-o parte, era cusută o fantă. Dacă nu ştiai dinainte că se afla acolo, era aproape imposibil să o găseşti. Rosa o tăie cu atenţie şi băgă tot braţul înăuntru. Când scoase mâna, ţinea cartea de schiţe a lui Max Vandenburg.

– A zis să-ţi dau asta când eşti pregătită, spuse ea. Mă gândeam la ziua ta de naştere. Apoi, m-am hotărât să o fac de Crăciun. Rosa Hubermann stătea în picioare, cu o privire ciudată. Nu era mândrie. Probabil că era povara amintirii. Zise: Cred că mereu ai fost pregătită Liesel. Din momentul în care ai ajuns aici şi te ţineai de poarta aia, ţi-a fost menit să ai asta.

Cartea trecu dintr-o mână în alta.

Coperta arăta astfel:

SCUTURĂTOAREA DE CUVINTE O micuţă colecţie de gânduri pentru Liesel Meminger.

Liesel o ţinu cu mâini moi. Se holbă la ea.

– Mulţumesc, mamă.

O îmbrăţişă.

Avea şi un mare dor de a-i spune Rosei Hubermann că o iubea. Păcat că nu a făcut-o.

Dori să citească acea carte la subsol, de dragul vremurilor trecute, dar mama a convins-o să nu facă asta.

– E un motiv pentru care Max s-a îmbolnăvit acolo şi pot să-ţi zic sigur un lucru, fato, nu te las să te-mbolnăveşti.

A citit în bucătărie.

Spaţii roşii şi galbene în cuptor.

Scuturătoarea de cuvinte.

A parcurs nenumăratele schiţe şi poveşti, şi desenele cu explicaţii. Lucruri precum Rudy pe un podium, cu trei medalii de aur care îi atârnau de gât. „Păr de culoarea lămâilor” era scris dedesubt. Omul de zăpadă apăru şi el o dată, la fel şi lista celor treisprezece cadouri, fără a mai menţiona consemnările nenumăratelor nopţi în pivniţă sau lângă foc.

Bineînţeles, erau şi alte gânduri, schiţe şi visuri legate de Stuttgart, de Germania şi de Führer. Erau prezente şi amintiri despre familia lui Max. În final, nu s-a putut abţine să nu le includă. Trebuia.

Apoi, ajunse la pagina 117.

Acolo îşi făcu apariţia Scuturătoarea de cuvinte.

Era o fabulă sau un basm. Liesel nu era sigură care dintre ele. Câteva zile mai târziu, când căută ambii termeni în Dicţionarul Duden, nu putu face diferenţa între ei.

Pe pagina anterioară era o mică notă.

PAGINA 116

„Liesel