de la Bucureşti din iunie 1960, i-a oferit lui Gheorghiu-Dej ocazia să câştige un aliat în disputa partidului său cu liderii sovietici în privinţa suveranităţii naţionale. Prin urmare, cele două ţări au descoperit o bază solidă de cooperare în susţinerea comună a unor căi independente spre socialism. Însă Gheorghiu-Dej nu s-a alăturat taberei chineze împotriva Uniunii Sovietice, iar faptele sale sugerează că avea de gând să rămână neutru. Deşi este adevărat că a acceptat anumite iniţiative chineze asemănătoare cu ale sale, el dorea totuşi să menţină unitatea taberei comuniste, de care depindea supremaţia partidului său în România. Gheorghiu-Dej voia să evite angajamentele ferme faţă de oricare dintre cele două tabere, deoarece avea suficientă experienţă în manevrele politice încât să ştie că sovieticii şi chinezii ar fi putut să-şi rezolve într-o bună zi conflictele şi să se întoarcă împotriva României. Drept urmare, strategia sa a fost aceea de a-şi oferi partidul ca mediator. Iniţiativa lui nu a avut urmări majore, însă i-a consolidat poziţia de agent onest care încerca să repare ruptura de pe frontul comunist internaţional.

Punctul culminant în această fază a încleştării româno-sovietice a fost „Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale” din 27 aprilie 1964. Aceasta a ajuns să fie cunoscută drept „Declaraţia de independenţă” a Partidului Comunist Român faţă de Uniunea Sovietică, însă o interpretare de acest gen este înşelătoare. O asemenea declaraţie fusese analizată de Comitetul Politic Executiv al partidului din februarie 1963, când a primit rapoarte cu privire la întrunirea CAER de la Moscova, unde fuseseră dezbătute planurile de creare a unui organism economic supranaţional de coordonare şi unificare a anumitor ramuri ale industriei în ansamblul blocului. Aceste încălcări ale suveranităţii naţionale au întărit hotărârea lui Gheorghiu-Dej şi a apropiaţilor săi de a continua eforturile de obţinere a autonomiei. În Declaraţia lor din aprilie, ei s-au străduit să definească problemele arzătoare cu o directeţe neobişnuită. Au cerut ca principiile de neingerinţă în afacerile interne ale unui stat şi egalitatea deplină să guverneze relaţiile dintre statele comuniste. Mesajul către Moscova era clar : fiecare partid comunist trebuia să-şi stabilească singur mijloacele adecvate de instaurare a comunismului, fără directive din partea partidului sovietic. Însă Gheorghiu-Dej şi Biroul său Politic nu urmăreau reforma sau inovaţia ; ceea ce-şi doreau erau ordinea şi stabilitatea în interiorul blocului.

Gheorghiu-Dej şi colegii săi nu i-au contestat uşor pe mentorii lor de odinioară, însă părea să fi sosit un moment favorabil pentru cutezanţă. Au fost, înainte de toate, încurajaţi de poziţia precară a lui Hruşciov după criza rachetelor cubaneze din octombrie 1962 şi de neînţelegerile din cadrul Biroului Politic sovietic. Schimbările majore din relaţiile Moscovei cu celelalte membre ale blocului şi dezgheţarea relaţiilor dintre Est şi Vest sugerau o reacţie mai blândă la sfidare decât pe vremea lui Stalin. Elita de partid a rămas unită în raport cu chestiunile fundamentale, iar populaţia era supusă şi atrasă de noul accent pus de partid pe suveranitatea naţională. Elita dorea cu adevărat să-şi intensifice apelul la sentimentele patriotice, transformând proiectul de modernizare, adică efortul de industrializare şi eradicarea subdezvoltării economice şi sociale, într-o luptă pentru independenţa naţională. Membrii elitei se pricepeau neobişnuit de bine să pună simbolurile naţionale în slujba propriilor ambiţii. Însă Gheorghiu-Dej nu era un naţionalist ; el era un comunist internaţionalist care descoperise valoarea însuşirii istoriei şi tradiţiei naţionale în vederea izolării sale şi a grupului său de manevrele ostile de la Moscova şi a extinderii la maximum a controlului lor asupra societăţii.

Doi indicatori ai siguranţei cu care elita de partid îşi exercita puterea sunt uşurinţa şi rapiditatea cu care s-a efectuat succesiunea după moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965. Dej îl desemnase deja ca succesor pe Nicolae Ceauşescu, opţiune care nu a fost grav contestată. La vremea aceea se spunea că un ţăran (Ceauşescu) înlocuise un muncitor (Gheorghiu-Dej), ceea ce era doar parţial adevărat. Ceauşescu (1918-1989) se născuse într-adevăr la sat, iar părinţii lui erau ţărani de condiţie modestă. Însă, după patru ani de şcoală primară, el plecase la vârsta de zece ani la Bucureşti, unde fusese ucenicul unui cizmar. Deşi nu a povestit prea multe din tinereţea sa, se pare că s-ar fi alăturat Uniunii Tineretului Comunist în 1933 şi Partidului Comunist în 1936. Din cauza diverselor sale activităţi organizatorice, a petrecut mult timp la închisoare, unde i-a cunoscut pe Gheorghiu-Dej şi pe alţi membri ai elitei comuniste care urmau să ajungă la putere după al Doilea Război Mondial. În anii 1950 şi la începutul anilor 1960, Ceauşescu a urcat treptat în ierarhia partidului şi s-a folosit de funcţiile sale în aparatul de securitate şi de personal al partidului pentru a-şi plasa oamenii în poziţii-cheie. Era un conservator şi un singuratic. De asemenea, era extrem de ambiţios. Când a ajuns la putere, în cercul interior exista înţelegerea ca niciunul dintre ei să nu se bage în faţă. Însă Ceauşescu şi-a consolidat în permanenţă poziţia de secretar general şi a abandonat treptat principiul guvernării colective, iar la al X-lea Congres al partidului, în august 1969, a pus bazele unui cult al personalităţii. În tot acest timp, i-a îndepărtat pe oamenii lui Gheorghiu-Dej, înlocuindu-i cu ai săi.

Cu toate acestea, în general, Ceauşescu a continuat politicile lui Gheorghiu-Dej. În afacerile interne, a continuat proiectul de modernizare, punând accentul pe industrializare ; a promovat destinderea societăţii limitând intervenţia forţelor de Securitate şi sporind calitatea şi cantitatea bunurilor de consum ; şi a încurajat apropierea de scriitori, oferindu-le speranţa unei libertăţi artistice mai mari şi a intensificării contactelor culturale cu ţările occidentale. Ceauşescu a urmat aceeaşi cale şi cu istoricii ; i-a încurajat să reexamineze evenimentele şi figurile majore ale trecutului şi, mai ales, să reevalueze rolul istoric al Partidului Comunist, oferind astfel legitimitate şi lui, şi partidului. Totuşi, alte iniţiative ale sale au evidenţiat omnipotenţa partidului şi, astfel, au definit clar limitele destinderii. Politica demografică i-a scos la iveală adevăratele intenţii şi a surprins